Parlamentarul USR (fost ministru al Economiei), Claudiu Năsui, vine cu o propunere radicală pentru reformarea educației românești: în loc ca statul să furnizeze direct serviciul educațional, să finanțeze părinții printr-un sistem de vouchere, lăsându-le libertatea de a-și alege școala preferată pentru copil.
Ideea nu este nouă – vine din gândirea economistului Milton Friedman –, dar ridică serioase semne de întrebare când e transplantată într-o ţară fruntaşa în Europa în ceea ce priveşte rata de abandon școlar.
„Voucherul educațional” – soluția magică?
Într-un interviu recent, Claudiu Năsui susține că soluția pentru o educație de calitate stă în concurență: părinții ar trebui să primească de la stat o sumă de bani per copil, un „voucher educațional” cu care să își aleagă școala.
„În momentul acela, școala chiar e responsabilă în fața părintelui. Dacă părintele nu e mulțumit, dacă, să zicem, copilul e victima bullyingului, el poate să schimbe școala”, spune politicianul USR.
Conceptul de „stat finanțator, nu furnizor” este seducător pe hârtie, mai ales când vine la pachet cu promisiunea unei concurențe sănătoase într-un sistem public perceput ca anchilozat. Însă aplicarea acestei idei într-un peisaj social ca al României riscă să adâncească exact problemele pe care pretinde că le-ar rezolva.
Abandonul școlar face ravagii în sate
Rata abandonului școlar în România este una dintre cele mai mari din Uniunea Europeană, potrivit unor date Eurostat. În 2022, această rată a fost de 16,6%, comparativ cu media europeană de 9,5%. În fiecare an, aproximativ 23.000 de copii abandonează școala în România. Fenomenul este alimentat de un amestec toxic de sărăcie, infrastructură precară, lipsă de sprijin pentru elevii vulnerabili, migrație și dezinteres politic. În aceste condiții, un voucher educațional dat unui copil dintr-un sat unde nu există nici măcar autobuz până la școală ar putea deveni mai degrabă un bilet către nicăieri.
cifrele devine dramatică în rural: aproape 27,5% dintre elevi din sate au renunțat la școală în 2023, comparativ cu o medie UE de 9,9% . În plus, în multe sate, școală fără apă curentă sau toaletă interioară este norma: 38% dintre școlile rurale au toalete exterioare – în urban stăm mai bine, cu doar 7% .
Pe lângă lipsa infrastructurii, România suferă și din cauza lipsei de investiții: în 2023 s-au alocat doar 3,3% din PIB pentru educație, un procent în scădere, comparabil cu țăriafricane ca Zambia sau Benin și mult sub media OECD/UE.
Abandonul școlar continuă să fie una dintre cele mai grave probleme ale sistemului educațional românesc în 2024. Potrivit unei analize recente, peste 23.000 de elevi renunță anual la studii, împinși de sărăcie, lipsă de sprijin emoțional sau un sistem de învățământ incapabil să se adapteze realităților din teren.
Un studiu intitulat „Impactul economic al abandonului școlar în România” avertizează că fiecare elev care părăsește școala prea devreme pierde, în medie, aproximativ 190.000 deeuro din potențialul său de câștig de-a lungul vieții. La nivel național, costul total al abandonului școlar, calculat pentru perioada 2005–2024, se ridică la 107 miliarde de euro – o sumă colosală care reflectă nu doar risipirea unor destine, ci și a viitorului economic al întregii țări.
Voucherele, o soluție elitistă, nu incluzivă
De altfel, sistemul de vouchere riscă să accentueze inegalitățile: părinții informați, cu venituri și cu acces la orașe mari, vor avea opțiuni. Ceilalți vor rămâne blocați într-un cerc vicios în care școlile slabe devin și mai slabe, pierzând elevi și finanțare. Iar școlile „de top” – fie ele private sau „de stat cu față privată” – își vor selecta clientela.
Năsui dă exemplul unor proiecte-pilot din SUA, India sau țările nordice, dar evită să recunoască că România nu e Finlanda și nici măcar Polonia. La noi, în multe sate, școala nu are apă curentă, iar internetul e mai degrabă un zvon. În plus, nu există niciun mecanism funcțional de asigurare a calității în școlile private
Mai mult, voucherele nu rezolvă problema esențială: formarea și motivarea profesorilor. Dacă statul nu investește în calitatea actului educațional, dacă nu susține consilierea psihopedagogică, digitalizarea reală și infrastructura școlară, atunci reformele de suprafață riscă să fie doar o schimbare de ambalaj.
Un copil dintr-un sat izolat de munte, unde drumul e plin de gropi și nu există nici măcar un microbuz școlar, nu va vedea niciodată acel voucher. În astfel de condiții, orice promisiune de concurență între școli moare înainte să pornească la drum.
Pentru familiile sărace, lipsite de acces la internet, de cunoștințe și de timp, alegerea unei școli devine o misiune imposibilă. Lipsa informațiilor și a resurselor face ca opțiunea „liberă” să fie, de fapt, o iluzie rezervată celor deja privilegiați.
În spatele unei idei aparent democratice se ascunde pericolul ghetoizării educaționale. Școlile performante vor atrage în mod natural elevii cu părinți implicați și resurse, în timp ce celelalte – și așa în dificultate – vor rămâne cu tot mai puțini bani și mai puține șanse. Se creează astfel o spirală descendentă din care cei mai vulnerabili ies și mai rău decât au intrat.
Pe fond, ideea de concurență controlată, în care și sectorul privat sau ONG-urile pot furniza educație de calitate, merită explorată. Însă, voucherele lui Năsui rămân doar o utopie liberală frumos ambalată, dar periculoasă dacă e implementată fără plasă de siguranță socială. În România de azi, nu libertatea de alegere e problema, ci lipsa alternativelor reale.
