Se poate sinucide o naţiune prin corupţie? Întrebarea pare, la prima vedere, „prost pusă“, întrucît indivizii corupţi ţin de fapt la viaţă, ei vor să profite de ceea ce adună, de puterea lor şi de relaţiile lor. În nici un caz ei nu vor să dispară, să se sinucidă. Şi totuşi, o comunitate umană infectată de corupţie pînă în ultimele alveole se îndreaptă spre sinucidere.
La originea fenomenului Georgescu-Simion şi a popularităţii cîştigate de formaţiunile „suveraniste“ precum AUR se află, evident, o mlăştinoasă corupţie etalată pe trei decenii. O corupţie avînd în compoziţia sa chimică (printre altele) promovarea tupeului, a incompetenţei, precum şi instrumentalizarea neruşinată a credinţei. În acest tip multi-ramificat de corupţie s-au complăcut partidele tradiţionale (pro-europene de altfel) prin alianţe împotriva naturii şi prin complicităţi avînd ca numitor „ideologic“ comun profitul şi menţinerea la putere cu orice preţ. Acest teribil vierme a ros România întîi lent, pentru a deveni apoi, prin răspîndirera unui venin toxic de neîncredere în democraţie, un accelerator al ieşirii României din sfera civilizaţiei. Pentru că sinuciderea colectivă prin corupţie nu înseamnă extincţie fizică, ci îndepărtarea progresivă de termenii definitori ai civilizaţiei.
A existat o perioadă în viaţa mea, în primii zece ani după căderea comunismului, cînd l-am citit şi recitit cu un ochi extrem de reprobator pe Emil Cioran. Mi se părea că nu avea dreptate, că tot ceea ce scria el despre România îi servea de fapt mai mult lui, pentru construirea propriului monument filozofic şi literar. Acum însă, cînd sînt în faza bilanţului în ce priveşte propria mea viaţă şi mai ales cînd privesc spre drumul parcurs de România în cei 35 de ani de „libertate“, îmi spun că filozoful de la Răşinari a sesizat ceva profund în analizele sale. În ultima sută de ani, România a întors de două ori spatele civilizaţiei.
După Primul Război Mondial, România a avut la dispoziţia ei enorme atuuri pentru un salt civilizaţional. Dar nu l-a făcut, înglodîndu-se în extremism politic, în toxicitatea unei ideologii naţionaliste altoite cu ortodoxism mistic-fundamentalist, precum şi într-un antisemitism la început larvar şi apoi virulent. Corupţia a existat şi atunci, dar nu a fost elementul decisiv al îndepărtării României de civilizaţie. De notat şi faptul (deşi nu este o circumstanţă atenuantă) că şi alte ţări din Europa, cu tradiţie mai lungă şi mai consistentă în construcţia culturală a identităţii europene, s-au „rătăcit atunci“, tîrînd umanitatea spre un măcel fără precedent în istorie.
Perioada comunistă a însemnat, în România, infiltrarea în societate a unui nou tip de corupţie, într-un context istoric constrîngător, de vasalizare faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de doctrina unică, oficială şi obligatorie – marxism-leninismul. Civilizaţie înseamnă, printre altele, crearea unui cadru instituţional pentru stimularea gîndirii critice şi libera ei exprimare. România nu l-a avut între 1946 şi 1989, deci românii pot spune totuşi că au nişte circumstanţe atenuante pentru cît de mult li s-au tocit busola morală şi curajul civic în perioada lungii nopţi comunisto-ceauşiste.
O nouă şansă istorică i s-a oferit României după căderea lui Ceauşescu, odată cu adoptarea democraţiei ca normă (cel puţin la nivelul formei) în materie de guvernare, precum şi prin integrarea europeană. Virusul corupţiei a proliferat însă mai repede decît capacitatea românilor de a se occidentaliza şi de a se adapta statului de drept. Corupţia de după 1989 este una complexă, subcutanată, cu rădăcini în tot ce a avut comunismul mai mlăştinos, dar şi în mentalitatea balcanică moştenită de la otomani, precum şi în practicile de clan mafiote.
Trebuie acceptat termenul de fatalitate şi, în consecinţă, putem spune că, după Al Doilea Război Mondial, România nu avut de ales şi a trebuit să adopte modelul sovietic. Dar în celelalte două momente istorice de cotitură, în 1918 şi în 1990, fatalitatea nu a avut aceeaşi greutate şi România s-a aflat, cu mari marje de opţiune, la o răscruce existenţială. Faptul că uneori mari comunităţi, naţiuni întregi sau grupuri de popoare îşi pierd treptat simţul de orientare umanistă şi valorică, ba chiar şi instinctul de supravieţuire a fost analizat de multe minţi strălucite sau de polemişti avînd gustul provocării. Primul Război Mondial, de exemplu, a fost considerat de mulţi istorici drept o tentativă de sinucidere colectivă a Europei. În 1914 Europa domina lumea, era cea mai importantă putere economică şi militară, avea o prestanţă culturală mondială incontestabilă. Şi totuşi, nu a rezistat unor impulsuri iraţionale spre conflict, violenţă şi, implicit, autodistrugere.
Nu pot cita aici toate eseurile interesante consacrate acestui fenomen, sinuciderea naţiunilor sau a civilizaţiilor. Semnalez însă o observaţie a marelui istoric britanic Arnold Toynbee. El spune cam aşa: civilizaţiile nu mor pentru că sînt ucise din exterior, ci prin sinucidere.
Cu riscul de a deveni cioranian, observ cu infinită tristeţe că România şi-a adus o contribuţie prea mică la înflorirea şi consolidarea civilizaţiei europene, dar se oferă să îmbogăţească panoplia de metode în ce priveşte sinuciderile colective. Mai precis, utilizează masiv corupţia ca motor al îndepărtării de civilizaţie şi, prin urmare, al sinuciderii morale. Prin adoptarea clientelismului ca normă, prin proliferarea sa tacită în toate ramificaţiile vieţii sociale, clasa politică românească este, evident, primul vinovat. Complicii ei sînt însă numeroşi, de la incapacitatea elitelor intelectuale de a asuma un rol de contraputere în stat, pînă la lehamitea românilor care preferă să plece în străinătate decît să mai lupte pentru schimbarea mentalităţilor în propria lor ţară.
Biserica Ortodoxă Română are şi ea partea ei de complicitate în sinuciderea prin corupţie a României. De multă vremea Biserica Ortodoxă încearcă să inoculeze în spirite o anumită definiţie a românului sau a românismului. Mai precis, un bun român ar fi un român ortodox, un apărător al tradiţiilor creştine ortodoxe, un credincios practicant, cu „frică de Dumnezeu“. Această viziune le convine de minune tuturor politicienilor cinici şi hrăpăreţi, tuturor şefilor de clan şi protejaţilor lor, tuturor incapabililor promovaţi pe bază de fidelitate de partid în funcţii de răspundere.
Dacă ar exista undeva, în înaltul cerului, un satelit capabil să numere zilnic de cîte ori îşi fac cruce marii corupţi ai României şi de cîte ori spun ei „Doamne ajută“, am descoperi că aceşti mari profitori sînt şi cei mai mari „smeriţi”. Comedia religioasă jucată de ei reuşeşte să păcălească însă mari mulţimi de oameni. Punîndu-se în fruntea unor foarte mediatizate procesiuni religioase, afişîndu-se cît mai des împreună cu tot felul de ierarhi ai bisericii, fofilîndu-se în spatele unor sutane şi icoane, groparii statului de drept în România scapă judecăţii opiniei publice. Prin afişarea ostentativă a ceva ce ei numesc „credinţă“, precum şi prin donaţii materiale, indivizi al căror loc ar fi în puşcărie cumpără de fapt nişte indulgenţe. Acest comerţ nu onorează Biserica Ortodoxă şi de altfel ea este penalizată prin plecarea multor români în sînul diverselor culte neoprotestante. De cum intră la grădiniţă şi pînă cînd termină liceul, copiii românilor sînt bombardaţi cu imagini religioase şi cu lecţii de religie – această presiune fiind de altfel cel mai eficient mod de a-i face să se scîrbească treptat de ideea de credinţă.
În Polonia, în anii comunismului, Biserica Catolică a jucat un rol crucial pentru forjarea drumului spre democraţie şi spre familia europeană. Ar trebui, poate, ca Biserica Ortodoxă Română să se inspire în prezent din această experienţă poloneză şi să-i ajute pe români să iasă din tunelul confuziei de valori în care au intrat. Cum? Prin două atitudini clare. În primul rînd, respingerea despotismului oriental ca model şi, în al doilea rînd, prin exprimarea unei dezaprobări clare faţă de instrumentalizarea politică a „credinţei strămoşeşti“.
În privinţa democraţiei aş mai spune cu amărăciune că ea nu poate funcţiona prin simpla forţă morală emanată din conţinutul conceptului. Fără educaţie, fără prosperitate, fără o clară separare a puterilor în stat, fără menţinerea eficientă a unor forme de contraputere, fără periodice reinventări şi reîmprospătări, fără o brumă de inteligenţă colectivă şi fără puţin noroc istoric, fără toate acestea deci (şi lista nu este exhaustivă), democraţia rămîne o cochilie goală sau riscă să se smochinească treptat.
Omul nu este o ştiinţă exactă şi nici societatea nu poate fi organizată după principii pur ştiinţifice. Utopia marxistă s-a pretins știintifică şi a dus la moartea a o sută de milioane de oameni. Există tentative de implementare a democraţiei care au capotat pentru că ţările respective au neşansa de a fi vecine cu mari imperii. Cînd evoc acest concept vag, de noroc istoric, mă gîndesc deci la faptul că şi geografia are un rol de jucat în reuşita unei construcţii democratice.
Din cînd în cînd am asistat, mai ales în Franţa, la dezbateri legate de reinventarea democraţiei, iar unii comentatori avizaţi avansează idei foarte interesante. De exemplu: desemnarea unui anumit număr de deputaţi prin tragere la sorţi. În România, în orice caz, sînt convins că am avea mai multe şanse de a trimite în Parlament oameni cinstiţi şi competenţi dacă i-am trage la sorţi decît dacă îi desemnăm prin vot.
În această lună mai s-ar putea să fie pus în joc destinul României pentru viitoarele cîteva decenii. Dacă timp de 35 de ani clasa politică românească a construit (conştient sau inconştient) panta care duce spre prăpastie, ceea ce propun AUR şi celelalte formaţiuni anti-europene reprezintă prăpastia însăşi. Poporul român nu este obligat să se arunce cu ochii legaţi din lac în puţ, ca să folosesc o veche expresie românească. Nu mai sîntem în 1945, cînd virajul spre comunism a fost făcut pentru că soldatul sovietic stătea cu ţeava pistolului lipită de tîmpla partidelor democratice din România.
Nimic nu-i obligă pe români să se arunce voluntar într-un torent care să ne rupă de Europa, de Occident, de latinitate, de valorile libertăţii şi ale spiritului critic. Nu sîntem prinşi în nici un tsunami istoric de natură să ne tîrască spre Moscova şi să ne reaşeze la picioarele fostului mare frate de la Răsărit. Nu-i obligă nimeni pe cei care au votat pînă acum cu Călin Georgescu şi cu George Simion să rămînă în continuare cu ochii legaţi. Nici o forţă ţinînd de fatalitate nu-i obligă pe români să-şi blocheze gîndirea critică şi să nu vadă că modelul propus de cei doi reprezentanţi ai „suveranismului“ înseamnă un regres mental şi întoarcerea spre cele mai negre ore ale României din perioada interbelică. Nu există nici un blestem al destinului care să apese asupra poporului român. Românii nu sînt obligaţi prin destin să se întoarcă la ideologia legionară, la misticism politic şi religios. Nu scrie nicăieri, în nici o carte sfîntă sau profană, că românii trebuie să se hrănească din ambiguităţile unui fundamentalism ortodox în loc să-şi tragă sevele fiorului religios dintr-un creştinism luminat şi luminos. De pe marginea prăpastiei există o posibilitate de întoarcere. Dar dacă românii, prin vot, vor opta pentru pasul invers, vina unei sinucideri civilizaţionale va fi numai a lor şi nicidecum a Tik-Tok-ului şi nici măcar a Moscovei.
Pe buletinele de vot pregătite pentru turul al doilea al prezidenţialelor figurează un nume, cel al candidatului independent Nicuşor Dan, care reprezintă o soluţie. Putem spune că democraţia, prin mecanismele ei, le mai oferă românilor o şansă. Nici continuarea politicii care a dus spre prăpastie, nici aruncarea de bună-voie în prăpastie. Există, prin numele actualului primar al Bucureştiului, un scenariu raţional. Românii îşi pot depăşi diviziunile, pot ieşi din hipnoza în care i-au adus campionii tupeului şi ideologii haosului. Sinuciderea civilizaţională poate fi evitată.
Personal îmi impun optimismul ca atitudine obligatorie. În caz contrar, ar trebui să accept ideea cioraniană că unele popoare sînt destinate în mod natural eşecului.
Întotdeauna am admirat acea afirmaţie a lui Lincoln (citez din memorie, adaptînd puţin): Un popor întreg poate fi prostit o perioadă de timp, iar o parte a unui popor poate fi prostit tot timpul, dar în nici un caz un întreg popor nu poate fi prostit tot timpul.
