Cristos a înviat!
Acesta este salutul pe care îl rostim în fiecare an cu ocazia Sfintelor Paşte, dornici fiind, la fel ca îngerul de la mormântul Domnului sau ca sfintele femei, să împărtăşim tuturor bucuria Învierii, mult prea mare pentru o singură inimă. Ce înseamnă pentru noi această bucurie? Nimic altceva decât prezenţa constantă a lui Dumnezeu în noi şi în mijlocul nostru. Salutându-ne astfel, ne vestim unii altora Învierea lui Cristos, adică centrul credinţei noastre creştine.
Ceea ce a fost un extraordinar privilegiu al apostolilor, acela de a-L avea pe Fiul lui Dumnezeu cu ei, devine beneficiul nostru, al tuturor. E adevărat că într-o manieră nouă, cu care la început nu erau obişnuiţi nici măcar prietenii Mântuitorului. Aşa, cea numită de Biserică „întocmai cu apostolii”, Maria Magdalena, ne este prezentată într-una din evanghelii ca fiind prima care-L întâlneşte pe Isus înviat. Îl întâlneşte fără să-L recunoască, la fel ca ucenicii din Emaus, la fel ca Petru şi ceilalţi apostoli pe malul mării.
Suntem invitaţi aşadar şi noi să ne deschidem nu doar ochii trupeşti, ci şi pe cei sufleteşti, riscând altfel să călătorim cu Isus înviat o viaţă întreagă fără să-L recunoaştem. Nu ar fi păcat să descoperim, atunci când vom trece la Veşnica Viaţă, că Isus era, aşa cum a promis, tot timpul cu noi aici pe pământ? Şi că poate ar fi fost de ajuns să reducem puţin lumina lumească în viaţa noastră, pentru ca stelele veşniciei să se întrezărească? Sau să dăm mai încet sonorul acestei lumi pentru a auzi şi recunoaşte glasul Mântuitorului?
Iubiţi fraţi întru Cristos,
De nenumărate ori vom asculta şi vom rosti, în aceste zile, minunatul anunţ al Învierii Domnului, spus de unii cu mult entuziasm, de alţii poate din obişnuinţă. De multe ori îl spunem şi noi cu uşurinţă, fără să ne gândim că anunţăm lucruri care depăşesc puterea de înţelegere a minţii noastre.
Iată de ce Vă propun un moment de trezire interioară, o intrare în sinceritatea cea mai intimă. Fiecare să se întrebe pe sine: ce înseamnă pentru mine “Cristos a Înviat”? Are vreo legătură cu viaţa mea concretă, cu familia, cu munca mea? Ce mă uneşte pe mine cu Cel ce a Înviat?
Nu e de ajuns faptul că Învierea Domnului s-a întâmplat undeva, cândva. Ea îmi este oferită mie, acum; trebuie să se întâmple în sufletul meu, în sufletele noastre. De câte ori celebrăm, an după an, Învierea Domnului, suntem chemaţi să retrăim acest mister în inima noastră. Până când nu-I permitem lui Isus să învie şi în noi, sufletele noastre sunt ca un mormânt sigilat. El ne aşteaptă cu infinită răbdare şi iubitoare suferinţă. Pe măsură ce ne trezim la credinţă, pe măsură ce inima noastră se înflăcărează, piatra mormântului se dă tot mai mult la o parte, şi lumina Învierii devine lumina vieţii noastre. Ori, într-o societate tot mai secularizată, ca şi cea în care trăim, în care numele de creştin pierde de multe ori legătura cu minunata misiune pe care implicit o proclamă, aceea de ucenic al lui Cristos, ar fi bine să medităm constant, în fiecare zi, la acest lucru. Aceasta ca să nu ne trezim şi noi ca acei iudei care, încercând în numele lui Isus să alunge diavolii dintr-o persoană posedată, se trezesc apostrofaţi de cel rău: “Pe Isus îl ştiu, pe Pavel îl ştiu, dar voi cine sunteţi?” Dacă legătura dintre noi şi cel Răstignit nu devine tot mai intimă în fiecare clipă, cum vom rezista în faţa unei lumi care câştigă teren nu doar în vieţile noastre, ci şi în sufletele noastre?
Sfântul Padre Pio spunea cu lacrimi în ochi: “L-am văzut pe Isus murind pe cruce pentru mine! El murea pentru mine!!!” Iată cuvinte care ar trebui să răsune şi în sufletele noastre. Fiecare dintre noi suntem responsabili pentru moartea Fiului lui Dumnezeu. Atunci când repetăm minunata, îngereasca rugăciune “Născătoarea de Dumnezeu”, oare ne aducem aminte că ne rugăm unei Mame căreia i-am omorât Fiul? Cât de mare trebuie să fie iubirea Tatălui pentru noi, atunci când la fiecare spovadă ne iartă păcatele prin care L-am condus înspre Golgota pe Fiul său Preaiubit? Şi cât de mare trebuie să fie iubirea Maicii Sfinte, atunci când îi cerem ajutorul?
Iubiţi credincioşi,
Mântuitorul vrea să fie cu noi, prin această mare sărbătoare, tocmai acolo unde fragilitatea noastră este extremă: ceasul morţii. Şi transformă acest “călcâi al lui Achile” al umanităţii, într-un loc al victoriei Sale. Alege să ne mântuiască acolo unde suntem mai slabi, mai expuşi, mai singuri.
Paştele înseamnă trecere. O trecere, care pentru poporul evreiesc, este cea din robia Egiptului, prin Marea Roşie, înspre libertatea tărâmului făgăduinţei. Isus împlineşte Paştele Vechiului Testament. Robia Egiptului fiind doar un semn al robiei păcatului în scurta noastră viaţă pe acest pământ, Fiul lui Dumnezeu ne trece de la moarte la viaţă: din Egiptul nostru pământesc înspre Ierusalimul ceresc, adevăratul pământ al făgăduinţei.
Cea a Mântuitorului este o moarte diferită de oricare alta, fiindcă este o moarte care duce la viaţă. De aceea putem cânta cu toţii: “Cristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând.”
(…) Sfinţii vorbesc de multe ori despre felul în care Mântuitorul prinde moartea la propriul ei joc. Sfântul Ioan Gură de Aur are această minunată exprimare: “Iadul s-a amărât că a fost batjocorit; a prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit, a prins pământ şi s-a întâlnit cu cerul”.
Puterea întunericului se îndepărtează astfel de noi, şi împreună cu ea şi frica, eterna frică, ce ne bântuia ca o nefastă moştenire de la Adam încoace. Nu mai e nevoie să ne ascundem de la faţa Domnului, căci cuvintele Mântuitorului înviat: “Nu vă temeţi!”, adevărat balsam de vindecare, ne repun în raiul iubirii lui Dumnezeu.
Iubiţi fraţi întru Cristos,
Bucuraţi-Vă de orice lucru bun din viaţa aceasta, dând mărire lui Dumnezeu. Bucuraţi-Vă ştiind însă că toate sunt trecătoare. Ca iarba câmpului vor trece.
Bucuraţi-Vă ştiind că aţi fost răscumpăraţi cu mare preţ. Şi deci nu mai suntem destinaţi morţii, ci vieţii veşnice. Putem de aceea spune cu psalmistul: “Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat…Nu voi muri ci voi fi viu şi voi spune lucrurile Domnului”.
Bucuraţi-Vă că Isus a înviat, cu moartea pe moarte călcând, şi nouă, celor ţintuiţi în morminte de frica continuă a sfârşitului vieţii noastre, ne-a deschis larg porţile îndurării Sale şi ne-a trecut de la efemera noastră existenţă la plinătatea vieţii dumnezeieşti.
Preasfintei Treimi care aşa a binevoit, să-I fie veşnica cinste şi mărire, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin!
Dimpreună cu Preasfinţiile Lor, Episcopii Mihai şi Claudiu, Vă dorim din inimă tuturor Sărbători binecuvântate.
Cristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Dată în Blaj, la 15 aprilie,
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2012
† Cardinal LUCIAN
Arhiepiscop şi Mitropolit
Arhiepiscop Major
