Mass-media şi religia – armonie sau discordanţă

Cel mai bun exemplu al modului în care faptul religios contemporan se reflectă în mass-media sunt emisiunile satirice. Ele furnizează informaţii despre imaginarul religios al publicului, precum şi opinia creatorilor acestor emisiuni despre publicul larg. Satira televizată indică ceea ce este permis să prezentăm ca obiect de luat în râs şi modul de realizare.

Acţiunea de desacralizare prin satiră

Există emisiuni ce ating prin glumele Biserica în ansamblu, ca instituţie, acţiunea de „desacralizare” astfel operată se răsfrângându-se asupra unor ritualuri religioase de bază, chiar asupra unor aspecte sensibile ale dogmei. Cu toate acestea, autorii acestui gen de emisiuni au avut întotdeauna o distanţă respectuoasă faţă de biserică, încercând să nu atingă în mod direct sensibilitatea religioasă a unei anumite părţi dintre spectatori.

Occidentul înregistrează în acest moment o anumită reticenţă faţă de utilizarea simbolurilor religioase în mass-media, consecinţă directă a hiper-sensibilităţii unei părţi din populaţie faţă de subiect.
În România, situaţia nu este radical diferită faţă de ceea ce se întâmplă în alte ţări, în ciuda a ceea ce am fi tentaţi să credem la o primă evaluare. Grupurile umoristice deja consacrate, cu mare vizibilitate televizuală, instrumentalizează în vederea producerii comicului figura preotului ortodox, aşa cum se găseşte ea prezentă în imaginarul colectiv naţional – mare iubitor de plăceri ale vieţii, de o vitalitate excesivă, darnic în sfaturi morale, dar avar în aplicarea lor la conduita personală. Cu toate acestea, este evident că există o anumită limită a permisivităţii care nu a fost depăşită – nimic din ce este reprezentat nu este imprevizibil. Nu putem vorbi de o deconstrucţie a instituţiei ortodoxe ca atare, discursul practicat fiind mai degrabă o ironie la adresa statusului social al preotului ortodox.

Publicitatea nuanţează şi denaturează

Datele problemei se schimbă în cazul publicităţii. Între cele două războaie mondiale, imaginea preotului ortodox şi a Bisericii Ortodoxe este aproape absentă din mesajele publicitare, dar după anii de plumb ai comunismului, situaţia se schimbă radical. Având drept scop propagarea unor virtuţi adesea inexistente şi în unele cazuri contrare perceptelor morale propovăduite de Biserică, publicitatea acţionează pe mai multe planuri în raportul cu religia.
Propagând adesea un sistem complet de credinţe în valorile comerciale, explorând şi inspirându-se masiv din valori şi idei religioase, publicitatea are tendinţa de a recupera şi recicla simbolic teme, idei, principii religioase în goana sa după noi teme de inspiraţie. România este încă departe de a se vedea invadată de panouri publicitare gigant reprezentând Cina cea de taină materializată în variantă feminină – nu pentru că cei care lucrează în domeniu s-ar jena să o facă, ci pentru că nu există încă un public suficient de receptiv să o accepte.

Mesaje negativiste

Pentru moment, putem vorbi mai degrabă de mesaje publicitare naive, imagini de călugări fiind asociate produselor de patiserie de post sau cărţilor de bucate mănăstireşti.

La un alt nivel, charisma personală a unor personalităţi sportive de prim rang a fost recuperată de publicitate şi proiectată în sfera religioasă, pentru a vinde cărţi de credit. Aşadar, au fost create şi afişate pe panouri publicitare gigant reuniuni de călugări având o apartenenţă religioasă imposibil de precizat – amestecul religios contemporan este extrem de vizibil în acest caz. Definirea noţiunii de imagine publicitară religioasă este prea laborioasă pentru a fi descrisă în câteva linii.

Ceea ce se doreşte este ca pe viitor să se introducă ideea că publicitatea şi mesajele publicitare vor constitui unul dintre vectorii cei mai activi ai prezenţei Bisericii în spaţiul mass-media. Biserica însă nu va putea exercita nicio formă de control, decât cu riscul provocării unor scandaluri publice de proporţii, ceea ce până la urmă convine acţiunii publicitare.

Televiziunea şterge diferenţele identităţii

Marea majoritate a studiilor de audienţă ale televiziunii au ca subiect principal mesajele politice şi publicitare, cu alte cuvinte alegătorul şi consumatorul. Studiile de audienţă ale emisiunilor religioase sunt aproape inexistente. Este foarte dificil deci de analizat unde începe şi unde se termină sentimentul religios al apartenenţei la un anumit grup religios, la un anumit fel de practică religioasă reflectate în emisiunile TV.

Televiziunea este cel mai puternic agent de ştergere a diferenţelor ce structurează atât identitatea normală a individului, cât şi a relaţiilor sociale ce le întreţine cu familia, vecinii, dar şi cu partidele şi Biserica.

Televiziunea tinde sa devină o contra-cultură, dominatoare şi exclusivă.

În Occident, Biserica şi mass-media sunt supuse unei opoziţii aproape permanent. Pe de o parte Biserica, purtătoare a unui Adevăr revelat şi a unei Tradiţii care impune anumite reguli de conduită, adesea contradictorii stilului de viaţă actual,iar pe de altă parte, mass-media, organism funcţionând sub imperativul evenimentului imediat, a simplificării extreme a mesajului, al spectacolului.

Exact această idee de simplificare, de ştergere a nuanţelor are darul de a-i indispune pe oamenii bisericii.

Ţară majoritar ortodoxă

România, ţară majoritar ortodoxă din punct de vedere al apartenenţei confesionale, prezintă diferenţe fundamentale faţă de această situaţie.

După valul de entuziasm religios şi de redescoperire a existenţei religiei liber exprimate în public după 1989, relaţia Bisericii cu mass-media s-a dovedit uneori a fi fundamental diferită faţă de modelul occidental.

Între o atitudine dură, condamnând mass-media secularizantă ca fiind expresia unei lumi corupte şi atee şi tendinţa de vedetizare şi colaboraţionism ieftin, drumul care rămâne de făcut este lung şi plin de surprize. Atitudinea evanghelică şi noile forme de transmitere ale memoriei şi tradiţiei ortodoxe depind de răspunsul ce va fi furnizat, dar care întârzie pentru moment.

Mihaela Mocanu