Valea Ilvelor, înzestrată de bunul Dumnezeu cu miros proaspăt de cetină, cu piatra dură pe care brazii, cu verdele lor halucinant de frumos, se ridica în văzduh, unind parcă cerul cu pământul, şi cu oameni care, graţie structurii lor sufleteşti se identifică cu muntele, ca tărie fizică şi morală. ,,Noi suntem aici de două mii de ani” par să spună oameni şi pietrele care sunt exploatate din carierele aliniate aidoma unor cătane imperiale de-a lungul râului Ilva.
Noua tehnologie aplicată în domeniul construcţiilor a făcut ca Nicolae Ţucui să devină un arhetip al vremurilor trecute, un ultim mohican ce coabitează cu roca dură, ce străjuieşte ca un oştean zona Ilvelor, un simbol al ,,durității cumpătate”. E unul dintre puţinii oameni din acest areal care sfredeleşte roca dură cu instrumente tradiţionale.
,,Cioplitul pietrei nu e sculptură, e iubirea pe care o purtăm pietrei!”
E unul dintre cei care se mai mândresc că sunt ,,cioplitori în piatră”. Badea Nicolae, cioplitor de piatră de când se ştie, ( ,, Cred că ursitoarele mi-au făcut braţele de piatră pentru a fi frate bun cu rocile pe care le-am iubit toată viaţa! Eu nu le-am sfărâmat, le-am modelat!”) spune că această meserie, pe cale de dispariţie, e de fapt, o expresiei a iubirii pe care omul de la munte o poartă pietrei.
Nicolae Ţucui este unul dintre puţinii oameni de pe Valea Ilvelor care a păstrat o îndeletnicire tradţională, specifică cu preponderenţă oamenilor de la munte: cioplitul pietrei. Deşi a suferit, în urmă cu ceva timp, o semiparalizie, acesta a pus totul pe plan secund şi s-a întors la vechea lui dragoste: cioplitul pietrei. ,, Eu am un pact cu piatra pe care o sparg zi de zi şi o transform în cubuleţe care vor pava sute şi sute de curţi ale caselor sau chiar ale unor instituţii: eu îi dau iubire şi înţelegere, ia îmi dă tărie. De aceea nu mă pot învinge greutăţile vieţii! Apa trece, pietrele rămân!” Râde, dar nu e râsul unui om mulţumit. ,,Acum toţi au flexuri, dar nu au suflet. Piatra trebuie să o simţi. Dai cu barosul în ea, dar ea ştie că nu îi vrei răul, ci că îi dai o altă întrebuinţare, îi faci un alt rost. Ca la oameni… . Unui învăţăcel dacă îi dai palmă părintească ştie ca îi vrei binele. Dacă îl neglijezi şi ai în cap doar ziua de salariu, el te va urî o viaţă. La fel e cu piatra. Dacă o iubeşti, o modelezi şi o respecţi, muntele care a făcut-o îţi va fi tovarăş pe vecie.”
Meseria se fură!
Badea Nicolae spune că meseria se fură, dar satisfacţiile pe care rezultatele muncii tale ţi le oferă sunt enorme. În plus, ,,meseria nu e grea, dacă o faci cu plăcere. Păi credeţi, domnul meu, că mi se merită?! Nu, dar eu fără piatra aceasta, pe care o ciopârţesc aş putea trăi? Nici poveste! Ea îi inima mea. No, asta nu înseamnă că am inimă de piatră. Că jurnaliştii mai scriu şi ce vreau ei. Asta înseamnă că mi dragă!”
Prelucrează piatra cu instrumente vechi de cel puţin 50 de ani
Nicolae Ţucui nu foloseşte instrumente moderne pentru ,,bucățelirea” pietrei. Asemenea predecesorilor săi foloseşte: manţetele, bătăiașul, barosul, dalta, şpiţul, icurile, poncedul şi drumașul. ,,No, bine, amu, toate sunt cu cap widia, firmele le prelucrează cu tot felul de maşini aduse din străinătate, dar parcă nu au nicio noimă, dacă nu e transformată de mâna omului. Eu am fost detaşat, în perioada lui Ceaușescu la Baia-Mare, la Cernavodă, la Stânceni, la Podurile Dunărene şi tot aşa se lucra, cu barosul, icul şi celelalte, dar nu se plângea nimeni. Lucrările erau de calitate. Amu nu, că tăt prostul ştie să bage un motor la curent.”
Munca e grea, banii sunt puţini!
Pe Valea Ilvelor mai sunt cel mult 20 de astfel de cioplitori în piatră. Comparativ cu ultimii 10 ani, numărul acestora s-a înjumătăţit. Motivul: oamenii de aici preferă produsele pe care le oferă firmele a căror activitate este comercializarea sau fabricarea materialelor de construcţie. Ce nu este luat în calcul? Faptul că oameni asemenea lui Nicolae Ţucui, care, după ce au lucrat o viaţă în carierele de piatră din zonă, îşi vând produsele (piatra pentru pavazare) unor firme ce câştigă enorm de mult prin comercializarea acestora. ,, Mulţi or zâs că au brend –nu ştiu ce-i aia! – şi că mai repede cumpără oamenii de la ei. Vorbesc de cei care au firme. Dar numa’ Dumnezeu ştie în ce condiţii lucrăm noi. Lor puţin le pasă. Doar vând, că de lucrat, lucrăm noi.”
,,Oamenii folosesc acum doar betoanele”
Nicolae Ţucui spune că, în momentul de faţă, oamenii preferă doar produsele din beton, care sunt mai ieftine, dar nu au durabilitatea pietrei. ,, În urmă cu ceva vreme pietrele făcute de noi se foloseau la fundaţii, iar treptele se făceau doar din piatră cioplită de noi. Păi, piatra e mai rezistentă decât betonul! Încă ceva…eu am lucrat în carieră de când am venit din armată. Prima dragoste nu se uită! Sunt bolnav, de abia mă mişc, nu câştig mare lucru, dar nu pot sta locului când aud barosul care lovește piatra. Nu pot şi gata!” conchide badea Nicolae.
Tineret de aur ţara noastră n-are!
Generaţiile Emo nu se mai înghesuie să cioplească piatra de pe Valea Ilvelor. Preocupaţi cu alte activități, mai mult sau mai puţin etnobotanice, aceştia consideră că cioplitorii în piatră sunt doar nişte personaje anacronice. De fapt, aceşti cioplitori sunt cei care au preluat tăria pietrei, au modelat-o şi au făcut-o să îi asculte şi au ascultat sunetele nebănuite ale rocii care s-a jertfit, lăsându-se sfărâmată de barosul greu, mânuit de mâini aspre. Mâini care, cu câteva ore înainte de jertfă îi căutau fisurile şi îi plănuiau noua destinaţie. Astfel, andezitul şi dacitul, prieteni buni ai celor care s-au identificat totalmente cu piatra, au ascultat de mâinile dibace ale meşterilor pietrari de pe Ilve. Dintre cei trei copii ai săi, doar Leonida s-a hotărât se urmeze meseria tatălui său. Şi el se plânge că este o meserie grea, dar ,, tatăl meu mi-a spus că cel care lucrează cu piatra trebuie să fie un om tare, dar să aibă şi suflet. E greu. Comenzile sunt din ce în ce mai puţine, dar astfel ne întreţinem familia. Ce să facem? Poate că ea (n.r. piatra) ne bleastămă pe noi că o spargem, iar noi o blestemăm pentru că nu ne putem desprinde de ea. Nu ştiu dacă este chiar un blestem, dar nimeni nu ne poate face să trăim fără piatra pe care Ineul ne-o dă ca o binecuvântare sau ca …o patimă!” Probabil…e şi una şi alta!
Raimond PETRUŢ
