Abdicarea și plecarea ultimului Rege al României, Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen în urma unui șantaj orchestrat de uneltele Moscovei, care aveau ca obiective anularea oricărei opoziții în țara noastră prin distrugerea modelelor și controlul resurselor a fost prima scenă din drama pe care urma să o trăiască poporul român, la indicațiile sovieticilor. Au urmat arestările liderilor politici, a intelectualilor și a elitelor din rândul meșteșugarilor și țărănimii de frunte. Aceștia au fost trimiși în pușcăriile de tristă amintire și prin tehnici de tortură, învățate repede de unii dintre românii lipsiți de inimă și suflet, aceste elite au fost eliminate, iar unora dintre cei omorâți li s-au aruncat trupurile în gropi comune, pentru a nu mai fi găsiți de nimeni, niciodată…

Furia opresorilor regimului de sorginte bolșevică, ce se instaura cu mare viteză în România, devenea de-a dreptul sociopată, atunci când, în anumite locuri, în munți sau în locuri ascunse, unii dintre români, fideli monarhiei și drepturilor cu care au fost obișnuiți, pe durata în care țara a fost ridicată din noroi și înscrisă în rândul țărilor occidentale ca urmare a efectului guvernării regilor de sorginte germană: Hohenzollern-Sigmaringen, se opuneau ”luminii de la răsărit”.

Au fost multe mișcări de rezistență în România și mulți luptători anticomuniști, care au dat de furcă, mulți ani, trupelor de securitate, miliției și activiștilor de partid ce aveau ca scop distrugerea tuturor opozanților. Toți cei care au luptat cu arma în mână, împotriva regimului instaurat cu ajutorul bolșevicilor de la Moscova, au avut câteva elemente definitorii în comun: dorința de a fi liberi, speranța că americanii vor veni să elibereze România și că, împreună cu Regele Mihai, de afară, după abdicare și după ce grupurile de rezistență din aproape toate județele României ar fi fost unite, să adune poporul într-o luptă prin care puterea sovietică să fie trimisă de unde a venit, iar monarhia constituțională să fie reinstaurată…Numai că, n-a fost să fie, iar americanii renunțaseră la români prin înțelegerile lor cu reprezentanții Moscovei. Mare parte dintre bărbații care au preferat să ia calea codrilor și a munților și să ducă o viață extrem de grea, de supraviețuire în grote și în peșteri, cu arma în mână, pentru ca poporului să îi rămână alternativa, speranța că nu este totul pierdut și că, atunci când americanii ar fi venit (sic!) nucleele din munți aveau să fie pregătite și lupta de eliberare putea începe, fuseseră soldați, ofițeri sau precum maramureșeanul Gheorghe Pașca, aveau deprinderi profesionale în a mânui armele.

Haiducii de la Runcu Salvei. Legendarul Grigore Boșotă

Am scris despre fenomenul Runcu Salvei atât în ce privește dragostea de carte și moda cititului în acel sat, care a dat atâția scriitori și poeți, dar și despre grupul de haiduci, care își avea ascunzișurile în Munții Țibleș și în văile și pădurile de la Runcu Salvei, Bichigiu și Telciu. Am început realizarea portretului exponentului său cel mai cunoscut într-ale haiduciei, Grigore Boșotă, în care aspectul de opozant al regimului instalat prin fals, rapt și crimă în 1947 a ”eclipsat” partea în care acesta, din cea mai fragedă tinerețe, a furat ceea ce i se cuvenea de drept. Pentru că, el nu fura de dragul de a fura, ci dintr-un fel de dorință de a instaura un fel de dreptate. Așa cum o vedea el. Dotat cu inteligență nativă, charismatic, șiret și bun strateg, Grigore Boșotă a generat în jurul său și al acțiunilor sale un fel de respect, care ulterior s-a transformat în legendă.

Primul său furt a fost cel prin care i-a aplicat o corecție bogătanului din Ilva Mare, Vasile Sasu, la care a slugărit ca argat timp de 3 ani și care era cunoscut ca fiind rău de plată și cam hoț din fire, batjocorind înțelegerile pe care le avea cu argații. Prevenit de acest lucru Boșotă, cere ce i se cuvenea de drept după ce au trecut trei din cei patru ani pentru care se tocmise cu hapsânul și pentru că acesta a încercat să îl înșele, i-a aplicat o mamă de bătaie și a luat 52 de oi, primele care au ieșit prin strungă. Apoi dus a fost. Urmărit pentru furt, deși oile luate de la Sasu îi reveneau de drept, ca urmare a slugărelii, Boșotă trece în Moldova și cu ajutorul unui notar își schimbă numele în Cătună. Se pare că, trăind în zona Dornelor află de haiducul Niculiță și despre legenda acestuia, care fura de la bogați și dădea la săraci. Poate că, alături de ceea ce avea deja în subconștient moștenit de la runcani, despre un alt mare haiduc, de la Bichigiu, Tănase Tudoran, moșneagul care și-a dat viața pentru neamul său, în 1763, înfruntând Imperiul Austriac, Boșotă avea să se transforme în luptătorul împotriva comuniștilor de mai târziu. După doi ani de răzbunarea pe oierul de la Ilva Mare, Grigore Boșotă a fost arestat și a făcut 6 luni de pușcărie. A cerut să se înroleze în armată, unde avea să îl cunoască pe tovarășul său de arme, Dumitru I. Ștefan, notează fostul său tovarăș, haiducul Văsăluc Pinti, în caietul nr.1, în care începuse să scrie povestea lui Boșotă, după ce a fost eliberat de la canal, considerat fiind reeducat și integrat în noua orânduire…Între 1936-1937, Boșotă face parte din Batalionul I de grăniceri de gardă din Bistrița, Compania a IV-a. După terminarea stagiului militar atât Boșotă cât și Ștefan au fost puși sub urmărire de către Comandamentul Militar din Bistrița, fiind suspectați că au sustras efecte militare. Apoi, tot cu Ștefan împreună jefuiesc un comerciant de lemne din Ilva Mare și fură oile unui șef de gară din Livezile, fostă Iad, lângă Bistrița. Este arestat și condamnat în 1939. Pedeapsa o ispășește la Aiud, unde deja se afla și ortacul său Dumitru Ștefan, în detenție. Acesta cere să plece pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, iar Boșotă evadează și se întoarce pe meleagurile natale și își asumă viața de haiduc.

Devenit cunoscut prin loviturile sale, unele îndrăznețe, cel puțin în zona proximă a satului natal, evadarea din închisoare era o mostră a curajului și a îndrăznelii sale, ceea ce inspira admirația, dar și teama oamenilor” se spune în volumul monografic ”Fabricat în Runcu Salvei”, pag.242, în textul domnului Valentin Orga, intitulat sugestiv: De la Haiducie la opoziție față de regimul comunist: Grigore Boșotă din Runcu Salvei.

Legenda lui Boșotă

Din acel moment el începe o adevărată aventură împotriva opresorilor. Pentru început față de ungurii, care ocupaseră Ardealul, în urma Diktatului de la Viena, din august, 1940, apoi împotriva comuniștilor, care au pus mâna pe țară, cu ajutorul sovieticilor, au alungat regele și au încarcerat elitele pentru a le distruge, în 1947. Este de departe cel mai cunoscut haiduc și poate cel mai inteligent și mai omenos. Deși purta arme, nu a rănit și nu a omorât pe nimeni, în anii de haiducie asumată. Am început creionarea portretului acestui bărbat, așa cum reiese din dosarele de urmărire de la CNSAS și din mărturiile celor care l-au cunoscut, citate în monografia runcanilor, pag 243:

”Satul său și întreaga zonă în care el se mișca vor fi parte a teritoriului anexat Ungariei. Prin urmare, noua administrație e asigurată de maghiari. Boșotă, bun cunoscător al zonei, al munților și codrilor, al căilor sigure de comunicare cu teritoriul controlat de români, profită din plin de situație și fie culege informații din zonele ocupate, fie îi ajută, în special pe tinerii români ce trebuiau să se înroleze în armata maghiară, să treacă în teritoriul românesc. Așa s-a întâmplat cu Pompei Robu, Vasile Năstuța, Anchidim Filip, toți trei feciori din Runc. El însuși a ales să stea ascuns în munți pentru a nu fi încorporat în armata maghiară”.(…) El fura marfă de pe unde putea și o trecea în România, peste graniță și o da la români…iar partea de bani care îi revenea o împărțea copiilor”.

E greu de probat acest amănunt, dar spunerea lui a contribuit la conturarea imaginii sale de haiduc, omenos cu săracii.

Prins de jandarmii unguri, în urma unui furt de cai și trimis sub escortă la Budapesta pentru a fi judecat și încarcerat, Boșotă sare din trenul în care era transportat, dar în urma săriturii s-a ales cu un picior rupt, prin urmare este prins de paznicii săi. Internat pentru tratament la un spital militar din Budapesta, după vindecare reușește să fugă. Găsește la marginea orașului un ungur vorbitor de română, care îl găzduiește și îl ajută să se întoarcă în Ardeal cu un tren de marfă a cărui destinație era frontul de est. Până în 1943, el se ascunde în zona graniței cu România, trecând-o în funcție de pericolele ce îl amenințau, căci pentru el ”nu exista graniță și nici grăniceri, avea peste tot prieteni”.

Anii grei ai războiului, ajutorul pe care, cu siguranță, l-a dat consătenilor săi, unor oameni apropiați, povestirile (nu de puține ori răspândite chiar de el ) despre faptele sale îndrăznețe îi aduc mulți prieteni și susținători. Se constituie o adevărată rețea, oameni de încredere care îl adăpostesc, îi asigură hrană, informații, chiar îl previn în anumite situații, își manifestă solidaritatea cu el. Aceștia vor fi și beneficiari, căci, în schimbul ajutorului, Boșotă îi răsplătea cu bani, haine, diferite obiecte etc.

După instaurarea comunismului în 1945, lui Boșotă i s-au alăturat și alții, prieteni, cunoscuți, din satul lui sau din cele vecine. Din această perioadă atenția sa privind armamentul din dotare devenise o preocupare majoră și cu toate acestea el nu a rănit pe nimeni. Avea nevoie să fie înarmat pentru a intimida și pentru a se apăra, la nevoie. După 1947, când a fost interzisă purtarea armelor, el găsea mai greu de capturat sau de cumpărat arme, dar tot se descurca și avea la el tot timpul, cel puțin un ZB și un pistol. Oricum, din mărturii, rezultă că și-a făcut rezerve de arme, pe care le-a ascuns în diverse locuri sau a încredințat unora dintre apropiați arme pentru a le îngropa în hotarul satului Runcu Salvei.

Oamenii regimului comunist devin țintele sale predilecte

Activiștii de partid, perceptorii, colectorii de taxe, casierii instituțiilor de stat, dar și cei bănuiți că erau informatori ai miliției sau securității devin țintele atacurilor sale. Astfel, în anul 1949 îi agresează pe Președintele Sfatului Popular  din comuna Șieu, Balmoș I., și pe agentul agricol Podaru George, pentru faptul că aceștia nu lăsau oamenii să treiere grâul în șuri, obligându-i să facă acest lucru pe câmp ”, citat din ”Fabricat în Runcu Salvei”, pag. 246, Editura Eikon, 2013, Cluj-Napoca. De asemenea printr-o scrisoare expediată din București, printr-un interpus, pe adresa Comitetului Provizoriu al comunei Zagra, amenință conducerea ”că ar asupri oamenii pentru că au furnizat banditului informațiuni asupra datei când va sosi cu bani mașina Comcar”,din dosarul P 2354, vol 2, fila 205, potrivit sursei citate.

Predarea lui Boșotă

Aceasta s-a petrecut în seara de 20 mai, 1950, în Salva, în casa lui Mihăilă Onițan. Practic, haiducul a cerut cui să se predea. Iată un fragment din mărturia lui Boșotă referitoare la predare.

Eu am tras numai 2-3 focuri la întâmplare prin geam cu pistolul meu, aceasta numai pentru intimidare. Milițianul nu a fost rănit de mine ci tot de unul dintre  milițieni. În cele din urmă m-am predat, nemaiavând nicio scăpare. (…) N-am voit să mă predau de prima dată, bănuind că voi fi împușcat. Peste câteva ore au sosit forțe întărite și de la distanță mi-au cerut să mă predau. Am predat armele prin Onițan Măriuța. Asupra mea s-au găsit cca. 670 000 lei. În total aveam cca. 810 000 lei, dar probabil că cineva a mai luat din bani în timp ce am fost arestat”, a declarat haiducul, care dădea chitanțe celor pe care îi jefuia.

În timpul anchetelor, de la Năsăud și Cluj, Boșotă ia asupra sa vina pentru mai multe situații, încercând să îi disculpe pe cei care l-au ajutat și care erau acum în situația de a plăti cu ani grei de închisoare. De asemenea, în interogatoriul de inculpat recunoaște cu resemnare, soarta ce i-a fost hărăzită: ”am început să fur de la vârsta de 20 de ani” și conștient că faptele sale sunt păcate, spune: ” de aceea mai ajutam pe cei săraci, crezând că prin aceasta mai fac și fapte bune”. Iată cum a împărțit una dintre prăzile sale: ”670 000 i-am dat la alții, iar diferența până la 840 000, cât am luat de la IJPC i-am consumat eu personal”. După judecare și condamnare, 28 aprilie 1951,va executa pedeapsa cea mai gravă, cf cod penal art. 101: 25 de ani muncă silnică, 6 ani de degradare civică, 3 ani de interdicție corecțională și confiscarea averii. A fost închis în mai multe închisori din spațiul concentraționar românesc: Gherla, Baia Sprie, unde a avut un accident în urma căruia se ajunge la amputarea gambei stângi, 1954, la Penitenciarul Văcărești, apoi la Jilava și Lugoj. În 1960 ajunge la Gherla, unde se îmbolnăvește de hepatită cronică, ce necesită tratament și este declarat inapt de muncă. În martie 1964 este transferat la Jilava, apoi este eliberat în urma amnistiei deținuților politici. Reținem din volumul pe care l-am folosit ca documentare, pasajul prin care autorul textului, extrem de bine ancorat în documente, istoricul Valentin Orga afirmă că, ”Grigore Boșotă rămâne un personaj de legendă. Unii runcani îl adulează, alții îl dezaprobă. Noi, istoricii, vorba lui Stendhal, nu lăudăm, nu criticăm, ci observăm. Iar la Grigore Boșotă ne-a interesat un singur aspect: faptul că i-a sfidat și i-a speriat pe comuniști. Un runcan viguros a aruncat cu o bâtă noduroasă în haita de câini ai comunismului, producând panică printre ei. Și nu este puțin acest lucru”!

Legăturile cu grupul de luptători de la Rușii Munți

În anii 1948 și 1949 mai mulți foști militari din toată România iau calea pribegiei și a munților. Este și cazul organizației din Rușii Munți, cunoscută drept grupul lui Laurențiu Stuparu. Boșotă are o întâlnire cu Stuparu în 1949. Din dosarul său de la CNSAS, vol. 2, paginile 4, 89 și 204, rezultă că, Grigore Boșotă l-a cunoscut pe Stuparu, s-ar fi întâlnit cu acesta și i-ar fi dat informații și instrucțiuni despre felul cum trebuie să lucreze și să activeze împotriva regimului. Din cauza contactelor avute cu gruparea lui Stuparu, Boșotă este condamnat  de către Tribunalul Militar Cluj  – în procesul grupării respective- la 15 ani de muncă silnică. În august 1950, în timpul anchetei, relatează cum a decurs întâlnirea cu Grigore Frențiu și Teodor Ilovan ( ambii din grupul subversiv al lui Stuparu) și că împreună au pus la cale mai multe lovituri. Una dintre acestea s-a finalizat prin jefuirea casierului fabricii de cherestea din Răstolița, de pe urma căreia Boșotă spune că i-a dat lui Frențiu 100 000 și i-a trimis lui Ilovan 70 000 lei. În procesul intentat grupului de la Rușii Munți: Grigore Frențiu, Grigore Boșotă, Teodor Ilovan Aurel Dechi, Laurențiu Stuparu, Constantin Olteanu și Ion Morăreanul erau acuzați că ar fi ”inițiat și organizat o organizațiune de tip fascist, politică, paramilitară, în cadrul căreia au activat și participat între 1949-1950, (…) când a fost descoperită de securitate…

În Munții Țibleș s-a ascuns și luptătorul Gheorghe Pașca

Putem spune cu certitudinea existenței documentelor că, arealul cuprins în zona munților Țibleș, având ca sursă de hrană și uneori ascunzișuri satele apropiate: Bichigiu, Telciu, Runcu Salvei, Salva, Mocod și Zagra a fost zona preferată de haiducii secolului XX, Grigore Boșotă, Văsăluc Pinti, Gheorghe Pașca, Gavrilă Rus și alții a căror nume nu sunt atât de cunoscute. Acolo, în grotele Țibleșului s-au nutrit poate cele mai mari planuri de libertate și de acolo, prin legăturile formate de cei care țineau legătura cu haiducii, prieteni, membri de familie sau admiratori care le duceau hrană, îmbrăcăminte și informații s-a transmis către comunitățile locale, terorizate de securiști și milițieni, speranța că într-o bună zi, cineva îi va scăpa de asupritorii care le-au năpădit viețile!

În Țibleș, după ce Grigore Boșotă s-a predat autorităților intuind că nu avea altă alternativă decât moartea, în 1955, s-a ascuns luptătorul maramureșean Gheorghe Pașca din Săliște. Ulterior acestuia i s-a alăturat Gavrilă Rus din Bichigiu. Pașca s-a ascuns prin păduri aproape 8 ani și a reușit să scape de mai multe ori din încercuirea trupelor securității. Fost paznic de vânătoare, el avea dreptul de a purta arma de foc. În anul 1949 a fost convocat la postul de miliție din Săcel pentru a preda armele, însă de o pușcă de vânătoare cu lunetă, primită cadou nu putut și nu a vrut să se despartă. Decât să o facă a preferat să ia calea codrilor și a munților împreuna cu fratele său, Dumitru. Atât de mult a prețuit libertatea și a sperat că americanii vor veni și îi vor elibera țara, apoi Regele Mihai se va întoarce… Numai că, așa cum am mai scris, jocurile au fost făcute în așa fel încât România a devenit o colonie sovietică. Ultimii ani din viața de fugar și proscris și i-a petrecut prin văile și grotele Munților Țibleș sau pe Valea Bichigiului, ajutat de Gavrilă Rus, fiul chiaburului Mihăilă Rus din Bichigiu, care dezertase din armată și, în 1955 i se alăturase. Acesta cunoștea foarte bine zona și împreună au reușit să dejoace multe capcane ale urmăritorilor lor. Securitatea însă a reușit, dintr-o întâmplare, să le găsească ascunzătoarea de la Măgura Telciului și, în februarie 1956 au fost împușcați amândoi, lângă buncărul pe care îl construiseră, pentru a se adăposti.

Florica Dura

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here