Intru, în timpul liturghiei, în bisericuţa din Cimitirul de pe Dealul Cărămidăriei din Gherla, unde oficiază un preot-călugăr tânăr, Grigorie Benea. Cel care – nici mai mult, nici mai puţin! – a ridicat, printr-un efort ieşit din comun, chiar acolo, Mănăstirea „Sfinţii 40 de Mucenici” şi „Memorialul Gherla”, devenit loc de cinstire a victimelor comunismului din această parte de ţară! Sunt uimit când văd în biserică numeroși copii, unii chiar de leagăn și simt că mănăstirea şi memorialul – ridicate în funestul cimitir, unde erau îngropate trupurile deţinuţilor politici din timpul comunismului, alături de cele ale deţinuţilor de drept comun şi de animalele moarte ale oraşului – emană energii pozitive greu de cuantificat!

În adolescenţă: ateu, şef de gaşcă şi toboşar într-o formaţie rock

După liturghie, părintele-călugăr, un bărbat masiv, în vârstă de 37 de ani – deşi asaltat de credincioşi şi vizibil obosit de efortul făcut pe parcursul slujbei – îşi face timp pentru subsemnatul şi mă invită într-o încăpere a mănăstirii, cu vedere spre cimitir. Cunosc locul bine, încă din 1990, când îl vizitam împreună cu foştii deţinuţi politici ai județului şi aceștia își făceau planuri cum să schimbe crucile vechi, precum și modalitățile de amenajare a cimitirului. Acum, într-adevăr, aspectul acestuia este total schimbat, nemaiavând aerul de groapă hidoasă de gunoaie, aşa cum a fost menţinut până la venirea părintelui Grigorie. În încăpere, dialogul introductiv ne este întrerupt, în răstimpuri, de ţipetele unui canar de culoare galbenă, despre care aflu că părintele îl lasă în general să zboare liber prin încăpere – dar pe care de această dată, de dragul acurateţii discuţiei noastre, îl ţine în colivie… Iar gazda îşi începe și ea confesiunea: „M-am născut în muncipiul Dej, unde am şi copilărit, fericit, alături de sora mea, mai mică decât mine cu doi ani şi jumătate, crescut de doi părinţi excepţionali – pe care nici măcar o dată nu i-am auzit să se certe. Şcoala am făcut-o la Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu” – clasele V-VIII, la secţiunea de Limbă engleză, iar liceul, la Informatică. Însă ce a urmat în timpul liceului a reprezentat punctul-cheie al biografiei mele: deşi ateu fiind şi şef al unei găşti de tineri din zonă, dar și  toboşar al unei formaţii rock, de amatori, eram totuşi interesat de spiritualitate. Totul a pornit de la opera lui Mircea Eliade, a cărui Istorie a religiilor am studiat-o din scoarţă-n scoarţă. Însă de ortodoxie nu eram interesat, pentru că o consideram o religie destinată bătrânilor, plictisitoare şi de neînţeles. Poate a contat şi experienţa avută în copilărie când tata – fire autoritară, om de o mare religiozitate – mă ducea, cu forţa, la biserică. Dar a urmat un fapt neobişnuit: mă aflam pe un forum de alchimie, MIRC şi dialogam cu un român din Insulele Mauritius, care m-a întrebat: „Isihasm faci?” Nu ştiam nimic despre isihasm, aşa că el mi-a recomandat să citesc Siluan Antonitul sau Ghelasie de la Frăsinei.  Aceste lecturi au fost primele care mi-au deschis ochii! Adică, eu ştiu toate religiile lumii, dar pe-a mea de ce n-o ştiu? Prima carte citită – şi care a contribuit esenţial la convertirea mea – a fost „Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt, în contextul în care Mănăstirea Rohia organiza, prin liceele din Ardeal, un concurs de eseuri despre carte”… Şi s-a înscris la concurs, asta pentru că, imediat după ce a închis-o, şi-a zis în sinea sa: „Vreau să fiu creştin!” Pentru tânărul aspirant la sfinţenie, ortodoxia începea să reprezinte o onoare, ceva pentru care merita să lupte – nu era un simplu dat și îi apărea acum ca o credinţă a curajului, a bărbăţiei, opusă modului în care o receptase în copilărie. Explică părintele, în continuare: „De acolo am început căutarea creştină şi funcţiona deja, asupra mea, influenţa subiectului detenţiei politice.  Deci, practic, căutarea lui Dumnezeu a fost legată de trăirea şi suferinţa din închisori. În „Jurnalul fericirii” era pomenită cartea lui Georges Bernanos, jurnalul unui preot de ţară, așa că am citit-o în vacanţa între clasa a XI-a şi a XII-a. Iar când am terminat-o a urmat singurul moment de vocaţie de până atunci, hotărârea de a deveni preot, cu orice preţ!” 

Turist străin: „Cum lăsaţi aşa locul acesta? Noi l-am cinsti”!

Aşa că tânărul Benea urmează cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Cluj-Napoca, apoi îşi ia masterul, în 2006, când este şi uns întru monahism, asta pe când se afla deja, în calitate de diacon, la Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei din Nuremberg. „Hotărârea de a mă călugări nu i-a descumpănit prea tare pe părinţii mei, ambii credincioşi şi cu o încredere deplină în mine, aşa că mi-au dat libertatea să-mi găsesc singur calea”, explică părintele, observând o tresărire a mea în momentul când a pomenit de călugărie. Arată apoi că  după acest act se întoarce în ţară, neputându-se adapta vieţii din Germania, aşa că intră în rândul monahilor de la Mănăstirea Nicula, ajungând, cu acest prilej, aproape de casă.  Se înscrie apoi la doctorat – şi nu oriunde, ci tocmai la Universitatea „Aristotel” din Tesalonic, Grecia! – abordând tema legăturii între Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi viaţa spirituală din închisorile comuniste, iar titlul lucrării sale este următorul: „Duhul Sfinţilor Părinţi în închisorile politice din România – 1941 – 1989”. Obţine titlul de doctor în 2015, după o navetă continuă între Tesalonic, Muntele Athos şi Nicula. Zâmbeşte pentru o clipă, după care-şi continuă relatarea: „Cât am fost necredincios mi-am trăit din plin viaţa, fiind de felul meu un ins voluntar. Dar, se pare, miza mea a fost să-i slujesc lui Dumnezeu, așa că atunci când am luat decizia nu m-am gândit mult la preţul renunţării la lume. Deci, motivele economice se exclud din start, tata fiind fost director de fabrică, la CCH Dej. La Nicula eram ghid, iar grupurilor care veneau acolo le vorbeam şi de închisoarea Gherla, despre personalităţile deţinute şi îi duceam şi la Cimitirul din Dealul Cărămidăriei. Aici, era un dezastru: gunoaie, puţul sec al oraşului unde se aruncau mortăciuni şi era foarte greu de ajuns la el – doar mergând pe o cărare îngustă, printr-o adevărată pădurice de spini”. Explică apoi că prin anul 2012 a adus cu el, la cimitir, un grup de turişti maghiari, cărora le-a povestit despre Gherla. Iar unul dintre vizitatori, un profesor de sport, i-a spus: „Păi, părinte, cum lăsaţi aşa locul ăsta? Noi, dacă am avea aşa ceva l-am cinsti”… Adaugă apoi, fixându-mă cu privirea: „Le-am zis că n-am ce face, nu-i pământul nostru, dar în timp ce vorbeam am avut un fel de revelaţie. Mi-am zis în sinea mea: „Astea-s numai vorbe – şi ascunse. Sau faci, sau taci!” Şi m-am dus la Mitropolitul Andrei şi i-am transmis ideea mea. Era deschis inițiativei mele, însă mi-a spus să-mi termin mai întâi studiile şi apoi să vin la el ca să vorbim. Aşa s-a şi întâmplat. Atunci, ţin minte că am făcut curat în cimitir, împreună cu Liga Tinerilor Ortodocşi din Dej, am scos două rabe de gunoi de aici şi  s-a întâmplat ca în 2016, când mi-am luat doctoratul, lucrurile s-au legat în aşa fel încât, după ce m-am stabilit pe locul acesta, în 2017 am înfiinţat, pe de o parte Asociaţia „Memorialul Gherla”, ca ONG şi pe de altă parte Mitropolia Clujului a înfiinţat Mănăstirea „Sfinţii 40 de Mucenici”.  Aşa că aici, în apropierea cimitirului deţinuţilor politici,  unde exista inițial o sală dărăpănată destinată pomenilor, aceasta a fost amenajată în paraclis, pentru oficierea de slube dedicate, şi a luat naștere și un muzeu, cu o expoziţie permanentă, unde se organizează diverse evenimente, întâlniri, discuţii, expoziţii pe tema universului concentraţionar. Noi, la mănăstire, avem datoria liturgică de a-i pomeni pe cei ce au murit la Gherla, însă, pe de altă parte, din punctul de vedere al asociaţiei, nu avem neapărat o abordare bisericească: vorbim despre fenomenul detenţiei, în general, şi despre cei care au suferit la Gherla. Fără nicio diferenţă de cult, etnie – asta pentru victimele că au suferit împreună!  Iar mănăstirea are acest hram, care se celebrează pe 9 martie, din două motive: pe de o parte fiindcă mucenicii exprimă suferinţa în comun şi solidaritatea în suferinţă, pe de altă parte statul român îi sărbătoreşte pe foştii deţinuţi politici, ceea ce înseamnă că pe 9 martie avem o dublă celebrare – și  bisericească şi laică!”

Părintele, cercetător la CNSAS al „catastifelor Satanei”!

Interlocutorul meu se încruntă pentru o clipă şi-mi face o mărturisire surprinzătoare:  „Faptul că, trăind deja de un an în cimitirul deţinuţilor – loc cu multe structuri de memorie, unde au fost îngropaţi şi deţinuţi de drept comun, executaţi la Gherla între anii 1964 – 1989, plus cimitir de marginali şi de animale – acesta are o istorie şi trăire. Deci rostul meu este, ca preot şi ca stareţ de mănăstire memorială, să VINDEC locul și cred că aici sunt îngropaţi martiri – inclusiv preoţi şi, în general, oameni care au atins cele mai înalte trăiri din punct de vedere bisericesc! Dar mai ştiu ceva: că în cele mai multe situaţii suferinţa nu sfinţeşte, ci mai degrabă alterează sufletul, îl dărâmă. Deci, aici sunt şi „căzuţi”, trădători. Şi, atunci, rostul meu este să mă rog atât pentru martiri, cât mai ales pentru cei cu sufletul „căzut”. Azi, mai mult decât atât, prin faptul că am interacţionat şi cu foşti gardieni, pot spune că, într-un fel, ca în oglindă şi pentru persecutori (gardieni) detenţia a reprezentat o traumă. Deci, consider că pentru o vindecare, cu adevărat, a locului, rugăciunea trebuie să fie făcută şi pentru persecutori, cu atât mai mult cu cât urmaşii unora dintre ei sunt credincioşii noştri. Deci, vindecarea locului presupune o rugăciune care depăşeşte distanţa dintre buni şi răi” . Iar pentru a-şi face în condiţii cât mai bune meseria, părintele şi-a făcut acreditare, încă din 2007,  la CNSAS şi a început cercetarea propriu-zisă, care a presupus studierea a sute de dosare, care l-au pus faţă în faţă cu dimensiunea Răului din om şi din societate. „I-aş zice, un catastif al Satanei”, mărturiseşte el. Apoi continuă: „Un prim exemplu, care mi-a venit acum în minte este despre cât de dramatice au fost reeducările de la Piteşti. Am găsit cazul unui student, închis prin 1950 la Închisoarea Piteşti. Acolo, acesta  oferea, la începutul anchetei, doar declaraţii-stas, de câte o pagină-două. La un moment dat, apare o pauză de două-trei luni, după care următoarea are douăzeci de pagini, scrisă cu litere mici, despre nenumăraţi oameni, şi pe faţă şi pe verso, cuprinzând cele mai minore indicii care ar duce spre faptul că respectivii sunt anticomunişti: de la un necunoscut din localitate care-i spunea să reziste, până la o persoană care-i făcea cu ochiul pe stradă. Apăreau o mulţime de elemente, practic, o discrepanţă majoră între „vechile” note şi cele noi, ceea ce m-a făcut să cred că era una din demascările care se făceau acolo, în cadrul reeducării. Securitatea, după ceva timp, l-a recrutat în închisoare. În 1956 omul este eliberat, trimis în domiciliu forţat în Bărăgan şi este anunțat că s-a renunțat la serviciile lui. După câteva săptămâni, însă, fostul student revine la Securitate, din proprie iniţiativă, ca să dea note despre semenii săi – şi rămâne informator până la sfârşitul vieţii, anii optzeci. Concluzia mea este următoarea: oare ce mutaţii au putut să se producă în două-trei luni, ce i-or fi făcut omului încât acesta, dintr-un student anticomunist să devină un informator voluntar al Securităţii?”        

Teatrul de proastă  factură al fostului gardian!

Părintele-călugăr se concentrează pentru câteva clipe, după care începe dezvăluirea unui alt caz la care a lucrat: „Nu demult, printr-o cunoștință, am găsit un fost gardian de la Gherla, responsabil  pe etajul trei din penitenciar, unde s-a făcut îngrozitoarea reeducare, exact în perioada când aceasta a avut loc, 1950 – 1952. E un bătrânel sănătos, foarte simpatic, bonom, în vârstă de 94 de ani. Mi-a povestit că pentru el și colegii săi din acea vreme regulamentul a fost sfânt  și cu toții s-au ținut de el. Fusese gardian între anii 1950 – 1977 și,  pe lângă Gherla a mai fost rotit și prin alte locuri: Baia Sprie, Bistrița, etc.” Părintele mărturisește că, pe tot parcursul discuției, încercase să afle informații despre Penitenciarul Gherla, printre cele mai îngrozitoare locuri de reeducare ale timpului și, de fiecare dată, când aducea subiectul către Gherla, bătrânelul muta tema subiectului. Ceea ce l-a determinat pe părinte să-și dea seama că și pentru acesta reeducările au fost o traumă. Dar între timp, cercetătorul îi găsise, absolut întâmplător, dosarul de cadre de la CNSAS. Gardianul fusese chiar anchetat și reținut în sediul Securității, după căderea renumitului torționar Țurcanu și a politrucilor de la penitenciar, care făcuseră mari isprăvi acolo. “Și am găsit și declarațiile lui, în care descrie cum a ieșit din celulă un deținut, țipând să nu mai fie lăsat înapoi, că-l omoară colegii. Iar el l-a aruncat înapoi, lovindu-l cu bocancii. Și citeam cum bătea el însuși sau cum, odată, adusese un deținut la directorul reeducării – după care, fiind respins, acesta a sărit la geam, l-a spart și și-a tăiat jugulara cu un ciob. Totul, chiar sub ochii lui, gardianul care respecta regulamentul. Am interacționat cu el, cu grijă, știindu-i și declarațiile de atunci – dar și ce zicea acum. Ori, capacitatea asta de dedublare, pe care am întâlnit-o la el, s-a manifestat din plin când l-am rugat să filmăm depoziția , ca să rămână ca o mărturie istorică, mai ales că era vorba și de îngroparea deținuților în Cimitirul Cărămidăriei – și câte și mai câte. A fost de acord, cu o oarecare rezervă și am rămas înțeleși că ne întâlnim într-o anumită zi. Urma doar să-l sun. Iar când l-am sunat mi-a răspuns și mi-a zis că nu e domnul cutare, ci nepotul, iar pe bunicul lui l-a dus cineva în Timișoara. I-am spus că acest lucru e imposibil, îi recunosc vocea – și, mai ales, vocea unui tânăr de treizeci de ani nu seamănă cu cea a unui bătrân de peste nouăzeci. Mi-a răspus atunci, dacă nu-l cred, să merg până la el! Eu i-am zis că vin, la care acesta a replicat din nou că e imposibil să-l întâlnesc, deoarece se află la lucru acum. Ori, noi vorbeam pe telefonul fix ”, arată, vizibil afectat, părintele Grigorie. “Deci, uimitor a fost faptul că după nouăzeci de ani, încă avea capacitatea să creeze o poveste, să joace roluri, iar pentru mine această întâmplare a reprezentat o mare lecție”, adaugă el.  Ne apropiem de finalul dialogului nostru, iar părintele îmi vorbește de planurile sale, legate de Memorial și activitățile de promovare a memoriei detenției politice: dorește să construiască un ansamblu memorial, compus dintr-o biserică dotată cu criptă, pentru oseminte, precum și Muzeul propiu-zis, unde să se desfășoare activități culturale și intelectuale, cu atât mai mult cu cât a lansat Arhiva Gulag, care cuprinde obiecte legate de subiect, donații făcute de foști deținuți și colecții de carte. Pe de altă parte, arată că intenționează să continue proiectele educative, care să cuprindă programe destinate studenților, liceenilor și chiar elevilor de gimnaziu, referitoare la fenomenul torționar, ducându-și mai departe și proiectele de istorie orală, cu înregistrările foștilor deținuți politici și cele de reactualizare a problemei în memoria contemporanilor. Mă lămurește apoi că fișele matricole ale deținuților, care îmbracă pereții Memorialului au fost inaugurate cu ocazia „Nopții Muzeelor” din 2019, în cadrul expoziției intitulată „Viză pentru Gulag”, deschisă concomitent în cinci locații: Memorialul Gherla, Muzeul Penitenciarului Gherla, Muzeul Municipal Dej, Biblioteca Județeană Bistrița și Catedrala Metropolitană Cluj-Napoca. „Fiecare dintre fișele respective are în spate câte un destin tragic – și am gândit-o în așa fel încât să fie multiplicată. Anul trecut, de exemplu, în 20 decembrie, am făcut Viză pentru Gulag 2.0, la Fortul 13 din Penitenciarul Jilava, participând dl. Octav Bjoza, președintele AFDPR, d-na Doina Jela și alții, unde a fost proiectat și filmul „Între chin și Amin”. Evenimentul, de altfel, a lansat și proiectul nostru educativ, Memorialul Jilava, prin care vrem să scoatem în evidență detenția politică de la Jilava, asta pentru că experiența noastră ne-a arătat că nu putem reduce fenomenul detenției politice la un singur penitenciar. Ceea ce s-a petrecut la Gherla s-a întâmplat și la Jilava, Aiud, Pitești, Târgu-Ocna și în toate celelalte spații de detenție. Așa că, dacă vorbim de Gherla, putem la fel de bine să vorbim despre toate aceste tărâmuri ale suferinței , iar experiența noastră de la Gherla dorim să o aplicăm și pentru alte locuri de detenție”, își încheie părintele confesiunea.

SORIN GRECU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here