Familia umana, familia divina

FAMILIA UMANĂ ŞI FAMILIA DIVINĂ,
MINUNATUL DAR AL VIEŢII

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici împreună rugători, precum şi tuturor creştinilor de Dumnezeu cinstitori, arhierească binecuvântare dimpreună cu tradiţionalul salut la mărita sărbătoare: «HRISTOS A ÎNVIAT!».
«Dacă Spiritul Celui ce a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Spiritul Său care locuieşte în voi» (cf Rom 8, 11).

Iubiţi credincioşi,

Natura îmbrăcată în haine sărbătoreşti, cu pomii în floare, câmpurile împrospeţite, cântul vioi al păsărilor, toate învăluite de razele soarelui, ne trezeşte în suflet bucuria reînsufleţirii naturii. Este vestea cea bună a reînnoirii darului vieţii, un nou anotimp, e primăvară. Şi noi, credincioşii creştini suntem invitaţi să îmbrăcăm haina luminoasă, sărbătorească, a celor care vor să celebreze, reînnoiţi în credinţă, darul noii vieţi dobândite nouă prin Învierea Domnului. Acesta este Darul sărbătorii Paştelui, trecerea Domnului Isus Hristos din moarte la viaţă, pentru a dărui tuturor Viaţa: «Ziua Învierii, să ne luminăm popoare! Paştele Domnului, Paştele! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântarea de biruinţă» (Utrenia Învierii).
Aceasta este vestea cea bună a vieţii: trecerea lui Isus prin moartea răscumpărătoare spre luminoasa-i Înviere şi apoi, glorioasa-i Înălţare, la viaţa cerească. Ea deschide întregii omeniri calea spre viaţa fericirii veşnice, spre primăvara eternă. Mărita sărbătoare ne invită să medităm asupra schimbului minunat prin care Dumnezeu îmbracă firea omenească pentru a ne putea împărtăşi firea divinităţii Sale. Dorim să continuăm, astfel, firul meditaţiei începute la trecuta sărbătoare a Naşterii Domnului. «Taina cea din veci se descoperă astăzi, şi Fiul lui Dumnezeu fiu omului se face; ca luând ce este mai rău, să-mi dea mie ce este mai bun. (…) Dumnezeu se face om, ca să facă pe Adam Dumnezeu» (Vecernie, Sâmbătă, săpt. a V-a).      
După ce, mai întâi, Fiul lui Dumnezeu a devenit membru al «familiei umane», acum, în «actul al doilea», Fiul omului deschide întregii familii umane calea spre împărtăşirea vieţii «familiei divine». Unindu-se cu natura noastră omenească, El ne oferă minunatul dar al Vieţii. Este darul mântuirii, al participării la «viaţa divină», darul de a deveni fii prin Fiul şi moştenitori ai vieţii veşnice (cf Rom 8,17.19).
Din Trupul lui Hristos străpuns pe lemnul Crucii ia naştere «familia» Bisericii primare. Apoi, în timp, celula de bază a Bisericii şi a societăţii va rămâne familia creştină, adevărat «sanctuar al vieţii», prin care se dezvoltă în lume «cultura vieţii» (cf EV 92).

    1. Moartea dătătoare de viaţă – «naşterea» Bisericii
«Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul născut l-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem» (1Io 4,9).
Să ne aşezăm câteva clipe la umbra Crucii «izvorâtoare de viaţă», pentru a pătrunde mai adânc în misterul vieţii. Paradoxal, înfricoşătoarea moarte prin răstignirea pe cruce este condiţia necesară pentru ca Mântuitorul să deschidă, «cu moartea pe moarte călcând», calea spre viaţă. Meditând asupra misterului morţii Sale descoperim sensul şi valoarea vieţii noastre.
Din instrument al torturii şi al morţii, crucea devine prin Hristos izvor de viaţă şi semn al mântuirii.
Privită la lumina învăţăturii Părinţilor Bisericii, Crucea răstignirii răscumpărătoare ni se dezvăluie ca fiind «cheia Paradisului», prin care Mântuitorul ne redeschide tuturor poarta grădinii Edenului. Ea este şi «scara către rai», prin care Fiul lui Dumnezeu ne-a dobândit răscumpărarea din moartea păcatului şi, coborând la iad, a eliberat pe cei aflaţi în întunericul robiei morţii, pentru a-i sui la înălţimea gloriei Sale. Crucea este şi «noul arbore al vieţii», pomul veşnic verde şi roditor, din ale cărui roade suntem cu toţii datori să ne hrănim pentru a dobândi viaţa veşnică, aşa cum cântă imnografia: «Cruce purtătoare de viaţă, raiule cel frumos al Bisericii, eşti arbore al nestricăciunii care ne-ai înflorit desfătarea măririi celei veşnice» (Vecernie, Duminica a III-a a postului).
Astfel, Crucea devine semnul milostivirii şi al iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, semnul victoriei definitive a Vieţii asupra morţii. De aceea, Crucea a rămas până astăzi semnul fundamental al credinţei creştine. Semnul crucii arată identitatea noastră creştină, dar este şi semnul sub care se desfăşoară întreaga noastră viaţa de credinţă, de la Botez şi până la aşezarea în mormânt întru aşteptarea învierii spre viaţă.
Să ne întoarcem cu ochii minţii în Vinerea mare şi sfântă a răstignirii, când soarele se-ntunecase, întunericul învăluia totul, iar pământul se cutremura (cf Lc 23,44-45). Părea că întreg universul dă o luptă între întuneric şi lumină, între moarte şi viaţă. Isus, osândit la moartea sclavilor şi răstignit între doi tâlhari, era înconjurat de cei care-L batjocoreau, de soldaţii care priveau şi de cei puţini care îl iubeau. Părea că totul s-a sfârşit în slăbiciunea şi neputinţa omenească în faţa morţii.
Aici, însă, nu e vorba doar de un om. Acceptând natura umană, Dumnezeu devine capabil de suferinţă şi de ispăşire prin Fiul Său. Natura umană este cea care se jertfeşte, dar natura divină este cea care conferă jertfei valoarea infinită, răscumpărătoare pentru întregul neam omenesc.
Pentru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răstignirea, departe de a fi momentul supremei slăbiciuni şi al triumfului răului, este momentul culminant al misiunii Sale: împlinirea planului divin al mântuirii. Căci tocmai în smerenia slăbiciunii omeneşti, ce «s-a făcut ascultătoare până la moarte şi încă moarte pe cruce» (cf Fil 2,8), puterea divină lucrătoare îşi împlineşte misiunea răscumpărătoare. Chiar şi atunci, în ultimele ceasuri ale vieţii Sale pământeşti, de la înălţimea Crucii, Hristos îşi continuă misiunea Sa mântuitoare şi de viaţă dătătoare. Desprins de propria suferinţă, El se roagă pentru cei ce-L răstigneau: «Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac» (cf Lc 23,34), răspunde rugăciunii tâlharului convertit – «astăzi vei fi cu Mine în rai» (cf Lc 23,43); şi-apoi, când totul «s-a săvârşit» (cf Io 19,30), îşi încredinţează Spiritul în mâinile Tatălui: «Părinte în mâinile Tale încredinţez Spiritul Meu» (cf Lc 23,46).
Momentul agoniei şi morţii Sale este atât de grăitor încât sutaşul păgân, primind lumina credinţei, mărturiseşte cu înfricoşare: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta» (cf Mt 27,54; Mc 15,39), iar poporul se întoarce de la locul răstignirii, bătându-şi pieptul în semn de căinţă (cf Lc 23,48). Aceasta este forţa spirituală pe care au simţit-o cei ce au asistat la momentul răstignirii Mântuitorului pe cruce. Rămâne ascuns percepţiei firii omeneşti marele mister al morţii răscumpărătoare spre ispăşirea păcatelor şi puterea ei dătătoare de viaţă pentru întregul neam omenesc. Isus prevestise apostolilor patima Sa, vorbindu-le despre misiunea Fiului Omului, Cel care a venit «să-şi dea sufletul răscumpărare pentru cei mulţi» (cf Mc 10,45). El este, în viziunea lui Ioan, «Mielul înjunghiat», care a răscumpărat prin sângele Său «oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul» (cf Apoc 5,9) şi Cel care, în jertfa morţii Sale «prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare om» (cf Ev 2,9).
Evanghelistul Ioan, apostolul iubit, redă două momente semnificative ale agoniei şi morţii lui Isus, ce nu figurează în celelalte evanghelii.
De la înălţimea Crucii, Isus se adresează Fecioarei Maria şi Apostolului Ioan, instituind simbolic o nouă «familie» prin credinţă: «Iată fiul Tău!…Iată mama ta!» (cf Io 19,26-27). Este comunitatea celor care, recunoscând pe Dumnezeu drept Tată, vor avea pe Maria ca Mamă, iar fraţi şi surori le vor fi toţi cei care, ascultând Cuvântul Tatălui, îl vor împlini în viaţa lor (cf Mc 3,32-35; Lc 8,20-21).
Din acel ceas Maria, Mama lui Isus, devine, prin Ioan, Mamă a unei noi familii născute pe «lemnul izvorâtor de viaţă» al Crucii, familia celor răscumpăraţi, «poporul vieţii».
După moartea lui Isus, soldaţii nu-i mai zdrobesc picioarele aşa cum făcuseră cu ceilalţi doi, ci «unul din ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă» (cf Io 19,34).
Sf. Irineu din Lyon interpretează apa izvorâtă din coasta străpunsă, ca fiind «râul de apă vie» promis de Hristos (cf Io 7,38-39), care acum începe să curgă, semn al darului Spiritului Sfânt pe care Fiul, împlinindu-şi misiunea, îl va trimite de la Tatăl. Sângele este văzut ca simbolizând darul Vieţii pe care Isus îl oferă prin jertfa Sa pe Cruce, descoperind oamenilor iubirea infinită a Tatălui faţă de ei. Este darul Vieţii oferit tuturor celor care vor crede în El (cf Io 3,16). Aşadar, Sângele şi Apa reprezintă Spiritul şi Viaţa ce sunt transmise credincioşilor de către Cel înălţat pe Cruce, ca semn al mântuirii, din marea iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni.
În comentariul său, Sf. Augustin vede în coasta străpunsă «poarta deschisă pentru a permite ieşirea sacramentelor Bisericii, fără de care nu putem avea acces la adevărata Viaţă».

Iubiţi credincioşi,
Acum, la mărita sărbătoare a Vieţii, Învierea din morţi a Domnului nostru Isus Hristos, să alegem Viaţa, să ocrotim preţiosul şi minunatul Dar al vieţii şi împreună să colaborăm la edificarea «culturii vieţii», ca rugăciunea Celui care este Poarta vieţii să devină realitate şi în societatea noastră «precum în cer, aşa şi pe pământ».
«Astăzi este primăvara sufletelor noastre că Domnul Hristos, ca un soare răsărind din mormânt a treia zi, a alungat iarna cea întunecată a păcatului nostru, pe El să-L lăudăm că s-a preamărit» (cf imnografie Penticostar).
Pătrunşi de harul măritei sărbători a primăverii sufletelor noastre, să împărtăşim şi semenilor noştri bucuria celor reînnoiţi în credinţă prin darul Vieţii.
Celui ce în trup omenesc s-a întrupat şi cu moartea pe moarte a călcat, Domnului Hristos – Soarele luminat, ce prin jertfa Sa, din păcat ne-a mântuit şi minunatul dar al vieţii veşnice ne-a dăruit, să-I cântăm cu bucurie: Tu eşti Viaţa şi Învierea noastră Doamne, mărire Ţie!
Vă doresc zile de sărbătoare binecuvântate şi luminate de strălucirea Celui Înviat, cu sufletele pline de harul primăverii în credinţă, pentru ca împreună cu marea familie a Bisericii creştine unite în bucuria cântării de învingere să exclamăm şi noi:

HRISTOS A ÎNVIAT!

†  FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla