Despre „salutul românesc”

Românul, graţie structurii sale sufleteşti, este un om extrem de ospitalier, care oferă înţelegere şi respect atât celor cărora le curge în vene acelaşi sânge, cât şi celor născuţi pe alte meleaguri de pe întinsul mapamond. Străinii vin la noi în ţară, îşi umplu până la refuz burţile, ne zâmbesc tâmp, ne fotografiază ca să râdă de noi când se întorc în ţările de origine. Pentru ei reprezentăm un fel de grădină zoologică, în care nişte primate le oferă un spectacol unic. Iar ei, marii occidentali ne oferă câte o banană dacă îi amuzăm. În schimb, ca semn al recunoştinţei vizitei lor în ţara noastră, îi tratăm ca pe regi. Le oferim tot ceea ce avem mai bun, îi servim cu produse fără E-urile de care sunt dependenţi, le exportăm fructele noastre sănătoase, crescute „în legea firii“ şi noi le importăm rahaturile. Astfel, nu e de mirare că măscăriciul (ei îi spun comic, chipurile!) franţuz Jonatahan Lambert a afirmat, la postul public de televiziune France 2, că salutul românesc este reprezentat de mâna întinsă a cerşetorilor. Că acestei amibe nu îi este ruşine să jignească o naţiune, să calomnieze un popor care a făcut faţă vicisitudinilor istoriei şi a rezistat la porţile Orientului, nu mă miră. Pe mine mă frapează faptul că suntem atât de naivi încât „îi pupăm pe toţi în fund”, la figurat, iar ei ne oferă, la propriu, posteriorul spre sărutare. Atitudinea arogantă şi impardonabilă a acestui rebut uman ar trebui să ne determine să luăm atitudine. Om fi noi francofoni, francofili sau ce Dumnezeu om mai fi, dar, vorba poetului, „despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi!” Dacă am fost buni cu cei din Vest, ne-au considerat proşti. Dacă am fost gazde primitoare, ne-au considerat animale de companie. Îi tratăm pe francezi cu respect şi afecţiune. Ei ne cataloghează drept milogi. În plus, noi românii nu am cerşit, ne-am câştigat pâinea cea de toate zilele cu trudă. Dacă ar fi să rememorăm istoria Franţei, nu ştiu cine este un popor cu tare de cerşetor. Consider că acest babuin, cu pretenţii de om, reprezintă un caz singular. Dacă nu, îmi pare rău că România a fost, în cele două conflagraţii mondiale, alături de aliaţi. Oricum, pentru moment, La Marseillaise nu mai îmi inspiră nimic. Dragul meu Lambert, noi, românii, cerşetori cum catalogatu-ne-ai, iubim, iertăm, dar nu uităm. De fapt, tu nu ai nimic în comun cu Charles de Gaulle! Te salut, Jonathan! Prin intermediul ziarului, căci nu aş vrea să ne întâlnim.

Raimond Petruţ