Antrenorul emerit Mugur Saranciuc spune că subfinanţarea sportului ar putea avea un efect de bumerang: performanţă fără bani.
O asemenea situaţie a fost înregistrată astă vară atunci când halterofilii s-au antrenat pe la casele lor
Vin agale spre sală şi însoţiţi de Mugur Saranciuc. Doi stelişti, Marius Gâscan şi Saranciuc şi dinamovistul Răzvan Martin. Aşa arată liga I în sala de antrenament a CSM Bistriţa, pentru ncă sala nu arată atât de bine. E veche, veche precum stadionul inaugurat în anii 30 ai secolului 20. Toate-s vechi şi noi sunt toate.
Antrenamentul urmează tipicul unui antrenament cazon, dur, fără prea multe menajemante. Aşa i-a învăţat Saranciuc de când au venit cei doi la Bistriţa, Răzvan de 13 ani iar Marius de vreo 7 ani. Profesorul stă la o masă ce tremură din toate încheieturile şi notează în fişele de pregătire, fiecare cât ridică. Saranciuc nu-i prea lasă să sufle şi nu ţine cont că „chinuie” un triplu medaliat cu argint la europene şi un campion mondial şi un proaspăt campion european.
Marius Gâscan este tăcut ca o halteră. Este îmbrăcat cu un trening simplu şi munceşte cu îndârjire: „ Este şansa mea, această medalie este şansa mea de a-mi condiţia. Acum vreau la Olimpiadă, însă până atunci vin alte şi alte concursuri. Cel mai tare va fi în noiembrie, la mondiale”, ne spune Gâscan, în vreme ce Răzvan Martin munceşte zdravăn la ridicat, sau poate zmuls.
Gâscan spune că s-a născut la Bucureşti, în sectorul 5, că viaţa nu a fost blândă cu el: „ Sportul a fost singura mea şansă. În Bucureşti aveam şanse minime să fac ceva serios, mai ales că un copil sărac este pe stradă o victimă sigură: droguri, violenţă, alcool, alte prostii de felul acesta. Eu am ales halterele. Mi-a plăcut mie mult cum suna cuvântul ăsta”, explică Gâscan. De altfel, el spune că cel care l-a făcut campion european este Mugur Saranciuc şi că datorează Bistriţei cam totul. Nu-i place să vorbească despre familia sa de la Bucureşti, în acele momente glasul i se inundă de tristeţe: un tată bolnav şi prea multă sărăcie.
Ne spune că nu are niciun hobby, în afara halterelor, dar că este stelist, nu unul înfocat, dar este stelist, deşi s-a născut în sectorul 5.
L-am întrebat ce i-a adus această medalie de aur, dacă banii pe care îi va primi îl scot din sărăcie. Răspunsul e unul cât se poate de laconic: „ Medalia mi-a adus mândrie”.
Pentru Gâscan, viitorul său este la Bistriţa: „ După ce termin cu halterele, rămân la Bistriţa”, conchide medaliatul cu aur la europenele din Rusia.
Răzvan Martin e ceva mai obişnuit cu reporterii, chiar dacă pe sport sunt cam tot aceeaşi şi nu foarte mulţi: „ Sunt mulţumit, frate, cum să nu fiu mulţumit de argintul pe care l-am cucerit. E munca mea, orele lungi şi grele de antrenament”.
E mult mai stăpân pe sine, mai glumeţ, mai relaxat decât în vara anului trecut. Colegii şi antrenorii îi spun „Mocârţanul”, dar Răzvan e cât se poate de vesel şi vorbăreţ, sigur, atât cât poate fi un ardelean, unul get beget.
„ După europene ai fi surprins să afli că plecăm la naţionale. Sigur că nu am cu cine concura la categoria mea, dar trebuie făcut şi lucrul ăsta. Mie mi s-a spus clar că obiectivul este medalia olimpică. Acolo e bătălia peştelui”, ne spune Martin.
Dacă Mugur Saranciuc şi Marius Gâscan sunt stelişti, Răzvan Martin e „câine” peste sută la sută. Îi place de Torje, dar „îmi plăcea mai mult Dinamo pe vremea lui Niculescu şi Dănciulescu. I-am cunoscut aici, la Bistriţa, când au venit să joace cu Gloria, am vorbit cu ei, mi-a plăcut foarte mult”, mai spune Răzvan Martin.
O spune cât se poate de direct: „ Ălă era Dinamo, prin 2005 sau 2006, poate că şi nea Ando era mai tânăr. Ştii ce zic eu: că aş putea să joc fotbal mai bine ca mulţi băieţi care îşi zic fotbalişti, eu am jucat mult fotbal, dar acum nu prea mai am voie, e periculos”.
Îl întreb de Gloria. Dă din umeri şi îmi dă replica: „Ţi-am zis că sunt dinamovist”.
“ Cu şcoala e din ce în ce mai bine, am o prietenă de vreo doi ani, iar tu mă întrebi dacă voi pleca de la Bistriţa după ce devin campion olimpic. Dacă se întâmplă un asemenea lucru este foarte bine, mi se îndeplineşte un vis, pentru că ăsta e cel mai frumos vis al meu, să devin campion olimpic”, concluzionează Răzvan Martin.
Muhur Saranciuc
Mugur Saranciuc provine dintr-o familie de medici, însă nu a ales o carieră medicală, aşa cum s-ar fi aşteptat toată lumea. A ales să facă sport. A început cu atletismul în anul 1963, la clubul „Progresul", sub îndrumarea Angelei Filip, cea care a descoperit-o pe cunoscuta atletă româncă Lia Manoliu. A continuat cu aruncări cu greutatea şi disc, unde a obţinut rezultate foarte bune la nivel naţional, dar tânărul sportiv nu s-a regăsit în asta. În 1966, a trecut la haltere. Această trecere nu a fost inutilă. La prima competiţie la care a participat a câştigat prima sa medalie de argint. Această primă reuşită a fost urmată multe altele, însă cariera de sportiv s-a oprit în 1972, când a devenit antrenor de haltere la CS Oneşti.
Primele performanţe ca şi antrenor
După doar trei ani de la începerea carierei de antrenor, Mugur Saranciu a avut primul elev campion naţional. „M-am bucurat foarte tare de această reuşită mai ales că eforturile mele şi ale elevului meu au fost apreciate în oraş", îşi aminteşte antrenorul. Această performanţă a fost urmată în 1977 de o primă medalie la campionatele europene, iar prima medalie la nivel mondial obţinută de un sportive antrenat de Saranciu a venit un an mai târziu. În 1980 a venit şi prima participare la Jocurile Olimpice. Antrenorul a mers atunci la Moscova cu doi sportivi.
Părintele halterelor bistriţene
Din anul 1984, Mugur Saranciu a venit la Bistriţa ca şi antrenor de haltere la CS Gloria. Sub îndrumarea sa s-a înfinţat la Bistriţa, în anul 1985, primul Centru Olimpic de Haltere, motiv pentru care antrenorul este considerat părintele halterelor bistriţene.
Secretul unei cariere de succes
Pe parcursul celor 37 ani de când activează în sport Mugur Saranciu a antrenat sute de sportivi care au reuşit să câştige peste 3.500 de medalii dintre care 250 internaţionale. Toţi aceşti sportivi au învăţat de la antrenorul lor că munca şi sacrificiile aduc performanţă. „Nu concep performanţa fară muncă şi renunţărea la anumite plăceri ale vieţii. Eu am un program strict pe care l-am respectat toată viaţă şi am dus mereu o viaţă sănătoasă, iar acest lucru i-am învăţat şi pe elevii mei. Eu am avut noroc că soţia mea m-a înţeles, dar unii sportivi s-au pierdut pentru că nu au fost dispuşi să facă sacrificii.
Daniel Nistorescu
