Gazeta de Cluj a făcut o sinteză a părerilor celor mai importanţi academicieni şi istorici pe care i-a dat Clujul pentru a afla părerea lor despre vestigiile Clujului, despre cercetarea din România, despre proiectele de viitor ale oraşului, dar şi despre trecut. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, Ion Aurel Pop, academician, directorul Centrului de Studii Transilvane, dar şi premiantul Gazetei de Cluj la Galele Media de Excelenţă 2011, Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic, Marius Porumb, membru titular al Academiei Române şi director al Institutului de Arheologie şi Istoria Artei, Alexander Baumgarten, membru în comitetul de conducere a Institului Cultural Român, Dumitru Protase, academician şi istoricul Alexandru Diaconescu au explicat tainele oraşului de pe Someş.

Reporter:  Ar trebui să continue cercetările în domeniul arheologic din Cluj-Napoca?
Dumitru Protase: Muzeul trebuie să îşi facă un plan de cercetare. Conducerea muzeului nu întreprinde planul de cercetare numai în cazul unor construcţii cum a fost la completarea aceea la magazinul Central. Acesta este pătratul în care s-a închis oraşul roman Napoca. Zidul dinspre Răsărit trecea pe strada Tomis, pe strada Bolyai, lângă magazinul Sora şi făcea colţul înspre magazinul Central. De acolo şi până la latura de vest este centrul oraşului Napoca. Asta este „intramuros”, însă în afara zidurilor oraşul s-a extins şi dincolo de Someş, pe sub Cetăţuie, mai departe spre Sud către strada Avram Iancu şi pe sub Casa de Cultură a Studenţilor. Peste tot s-a extins oraşul Napoca în decurs de mai bine de 100 de ani.  Pentru ca muzeul să facă un plan de cercetări trebuie să aibă banii şi apoi cine te lasă în curtea lui până nu a apărut ceva. Când e ceva de interes public, unde proprietarul nu se poate opune, acolo se poate interveni. Municipalitatea nu e de acord nici măcar în pieţe să se spargă betoane, asfalt, dacă nu este încă un indiciu. În Piaţa Unirii s-ar putea face săpături înspre fostul birou de voiaj(actualul local Vertigo). S-ar putea face şi la Cetăţuie dar trebuie să ai un semn, că altfel te arunci spre mare să prinzi un peşte.

Premise pentru un rating mai mare a Clujului

Reporter: Cum stă Clujul în plan cultural, academic, ştiinţific şi universitar în comparaţie cu celelalte oraşe din România? Există premise să ne facem de ruşine la vreun capitol?

Ion Aurel Pop: Sunt premise, dar dacă vreţi să fiu optimist o agenţie de rating a făcut o clasificare a centrelor culturale şi Clujul e pe locul doi după capitală. Deci, nu ar trebui să ne întristăm prea tare. Cu un Teatru Naţional şi cu un Teatru Maghiar, cu o Operă Maghiară şi cu una română, cu un teatru de păpuşi, cu Filiala Academiei Române, cu universităţi. Dintr-un punct de vedere vă spun că e pe primul loc. Are cea mai mare universitate din România ca număr de studenţi, masteranzi, doctoranzi şi este şi cea mai complexă pentru că se predă în trei limbi plus în limba ebraică şi are cea mai mare populaţie studenţească raportată la numărul de locuitori. La fiecare patru locuitori unul este student. Dacă la fiecare patru locuitori unul este student, gândiţi-vă cât de tânăr este Clujul şi câte perspective are în viitor dacă facem abstracţie de criza asta. Sunt capitole la care ne-am putea face de ruşine: frumuseţea oraşului, punerea în valoare a monumentelor. Acest oraş este o bijuterie, dar are colţuri ascunse la care nimeni nu se gândeşte. Avem o catedrală începută, cea greco-catolică, care în loc să împodobească o piaţă o strică. De peste 15 ani ea stă acolo şi nu se continuă lucrările dând o impresie de părăsire, de lipsă a unei bune gospodăriri. Mai avem şi statui rău amplasate. Eu nu am fost de acord cu plasarea lui Avram Iancu pe o coloană ca un erou libertin din America Latină, între Teatrul Naţional şi Catedrala Mitropolitană, pentru că obturează locul între cele două instituţii. Ar trebui să fie acolo un spaţiu liber şi statuia ar trebui să fie mai modestă. Avem clădiri în oraşul acesta cultural care ne fac de ruşine pentru că nu respectă un criteriu arhitectonic. Avem arhitecţi care au primit aprobări să construiască în centrul Clujului lucruri oribile care nu ar trebui să fie într-un oraş ca şi Clujul. De exemplul hotelul Beyfin care este aşezat lângă Catedrala Mitropolitană şi între clădiri din secolul XIX, început de secol XX. Nu se potriveşte deloc acolo. Nu am înţeles cum şi de ce s-a construit. Pe urmă, aproape de podul care traversează Someşul pe strada Horea este clădirea albastră a Băncii Transilvania, aşezată între clădiri de sfârşit de secol XIX şi acele palate care împodobesc piaţa Mihai Viteazul şi care au frumuseţea lor. Ca să intre în peisaj au nevoie de 100-150 de ani. Şi Turnul Eiffel când s-a construit la Paris a fost numit o monstruozitate şi a fost o vreme. Între timp s-a încadrat în peisaj, s-a obişnuit lumea cu el. Dar Turnul Eiffel este altceva, trebuie să păstrăm proporţiile.

Rep.: Gazeta de Cluj a lansat o campanie legată de vechile simboluri ale Clujului, lăsate în paragină de către autorităţile locale. De ce credeţi că aceste monumente nu au intrat în vizorul autorităţilor locale în ultimii zece, chiar 20 de ani?

Marius Porumb: Aş pune altfel întrebarea. De ce nu se schimbă stema Clujului? Poarta de cetate cu cele trei turnuri este stema Clujului. Din punct de vedere heraldic, nu poţi pune orice pe scutul acela. Desigur, Monumentul Memorandiştilor, prezent pe actuala stemă a Clujului, este frumos, are o anumită simplitate şi e interesant. Problema este că cei care fac steme astăzi nu ştiu că aceasta trebuie reprodusă în ştampilă, pusă în antet, adică folosită  în diferite acte oficiale. Din această cauză, nu este bine să se folosească foarte multe simboluri într-o stemă. Semnele heraldice, în general, trebuie să fie foarte simple şi există nişte reguli. Pe de altă parte, monumentele au fost plimbate de-a lungul timpului. Obeliscul a fost, iniţial, în piaţa centrală. Monumentul Fecioarei, care este un stâlp al ciumei, a fost şi la Biserica  Sfântul Mihail în sec XVIII. Monumentele, în general, în ultimii 16 ani au suferit îngrozitor. Toate monumentele din ţară suferă de boala aceasta. Există o mentalitate greşită la noi, de exemplu, dacă ai o casă monument istoric, statul trebuie să îţi îngrijească monumentul. Nu este chiar aşa. Statul te ajută, dar nu este firesc să se ocupe de tot.

Reporter: Este Clujul un oraş masonic veritabil sau doar un punct minuscul pe harta masoneriei?

Tudor Sălăgean: După estimarea mea, ca rol istoric şi poziţie actuală, Cluj este al doilea centru masonic din ţară, după Bucureşti şi este un centru într-o continuă dezvoltare, apar noi organizaţii, noi mari loji îşi deschid filiale aici, oferta este deja destul de bogată, sigur, în condiţiile specifice, adică nu vorbim despre o ofertă publică, însă aceste organizaţii există aici, funcţionează şi cei care îşi dau interesul nu vor avea mari dificultăţi în a contacta aceste organizaţii.

Rep.: Sibiul a fost, de-a lungul timpului, un punct masonic cu o importanţă mai mare decât cea a Clujului?

Tudor Sălăgean: Sibiul a fost, în secolul al XVIII-lea, cel mai important centru masonic din Transilvania, până la 1790, când centrul masoneriei transilvănene s-a deplasat la Cluj. Spre deosebire de Sibiu, la Cluj există cel puţin două mari loji din România care îşi au sediul la Cluj.

Reporter: Cum funcţionează relaţia dintre Academia Română şi Universitatea Babeş-Bolyai şi care ar fi „veriga slabă” dintre aceste două instituţii?

Nicolae Edroiu: În general, putem spune că la nivel central şi la nivelul conducerii Academiei Române şi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării lucrurile funcţionează destul de bine, nu există sincope. De altfel, cei mai mulţi dintre membrii Academiei Române care deţin funcţii de conducere, mă refer mai ales la noua structură de conducere aleasă în aprilie-mai 2010, sunt cadre didactice universitare, inclusiv preşedintele Academiei Române, academicianul Ionel Haiduc, care este şi profesor la UBB. Coborând acum la nivelul municipiului nostru, al Clujului, avem o filială a Academiei Române care are o legătură foarte strânsă cu institutele de învăţământ superior clujene. Între Filială, reprezentată prin recent alesul (în mai 2010) ca preşedinte al ei, academicianul Emil Burzo şi cadrele didactice de la Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea Tehnică, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, precum şi de la celelalte două institute artistice, există o colaborare destul de strânsă.
Personal, vă pot spune că în cadrul unor granturi din fonduri europene se impunea să avem un partener universitar. Fireşte, ca director al Institutului de Istorie George Bariţiu, am ales UBB-ul, cu Facultăţile de Istorie şi Filozofie şi de Litere, ca partener. Probabil, unele lucruri nu funcţionează întotdeauna pe plan birocratic.  Desigur, există şi legătura de tradiţie dată de către persoane care nu mai profesează, cum ar fi Camil Mureşanu, preşedintele onorific al Institutului de Istorie George Bariţiu, dar şi academicianul Dumitru Protase, ambii retraşi sau pensionaţi din învăţământul universitar.

Reporter:  Este valoroasă cercetarea românească? Putem face în aşa fel încât să obţinem un premiu Nobel?

Ionel Haiduc:  Cercetarea românească are o serie de insule de excelenţă într-o mare de, uneori, mediocritate, alteori, cercetare bună, dar insuficient de performantă. Pentru că mulţi ani cercetarea românească  a fost izolată de  cercetarea din restul lumii. Documentarea noastră a fost deficitară şi abia acum sunt tineri care, studiind în străinătate, reuşesc să fie la curent cu ceea ce înseamnă cercetare în adevăratul sens al cuvântului. Sperăm ca într-un timp mai mult sau mai puţin scurt să putem vorbi de o cercetare românească la nivel mondial. Practic, în România, cercetarea se bazează pe trei piloni importanţi: universităţile, Institutele Naţionale de Cercetare şi Dezvoltare şi Academia Română. Dintre Institutele Naţionale se remarcă cele de fizică de la Măgurele, fostul Centru de Fizică atomică. Acestea publică mult. Alte Institute Naţionale de Cercetare şi Dezvoltare sunt orientate, în general, spre cercetări aplicative şi publică mai puţin. Nu apar în aceste evidenţe cu prea multe contribuţii, iar universităţile şi ele se diferenţiază foarte mult. Ies în evidenţă marile universităţi clasice din Bucureşti, Cluj şi Iaşi, Politehnicile din Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj, iar pe urmă vin celelalte universităţi, la o distanţă destul de apreciabilă în privinţa numărului de publicaţii. Astfel, universităţile contribuie cu aproximativ 50% din prezenţa românească în literatura ştiinţifică internaţională, Institutele Naţionale de Cercetare, cu 15-20%, iar Academia Română, cu 14-15%. Se vede care sunt actorii performanţi în cercetarea românească. Este interesant faptul că din doi în doi ani preşedintele Statelor Unite primeşte un raport despre cercetare, tehnologie şi învăţământ în Statele Unite şi în întreaga lume. Acolo apar aceste date, unde se vede fiecare ţară cât contribuie şi în ce domeniu este mai performantă. De exemplu, România contribuie la literatura internaţională mai ales cu lucrări din domeniul fizicii şi chimiei. Împreună, ele acoperă cam 70% din contribuţia românească la literatura internaţională. Pe urmă, vin matematica, biologia şi ingineria, spre deosebire de ţările foarte avansate care contribuie la literatura internaţională mai ales cu lucrări din domeniul bio-ştiinţelor vieţii. Aceasta este, acum, direcţia principală a cercetărilor mondiale. Secolul trecut a fost secolul fizicii şi chimiei, iar secolul nostru este secolul ştiinţelor vieţii. Iar noi, ca să fim performanţi, aici ar trebui să contribuim mai mult, să punem mai mulţi bani, să plătim mai mulţi oameni, să dezvoltăm cercetările în acest domeniu.

Cei trei care au schimbat Clujul

Centrul Clujului a fost meschin. La mijlocul secolului XIX era înţesat de clădiri, unele mai mari, altele magherniţe, în jurul bisericii bisericii Sfântul Mihail. Şansa imensă a fost o triadă care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a reuşit să schimbe faţa centrului Clujului: primarul Carol Haler, un mare jurist care a reuşit să obţină la Budapesta o lege prin care i se puteau răscumpăra terenurile Bisericii. Astfel încât toate proprietăţile Bisericii aflate în jurul Catedralei Sf. Mihail au putut fi răscumpărate şi demolate, creându-se generosul spaţiu al Pieţei Unirii de astăzi. Haler era secondat de arhitectul Lajos Pákey. El a făcut toate planurile zonei centrale a Clujului. El a făcut "strada în oglindă", hotelul Continental, dar şi Casinoul şi Chioşcul din parc, căruia i se spune, popular, Chios. El a planificat bulevardele largi din centru.

Al treilea a fost contele Mikó Imre. A cedat Clujului toate grădinile lui, unde s-au făcut clinicile, Muzeul Zoologic şi prima grădină botanică. (cei interesaţi pot consulta M.I.M. Agachi, Clujul modern. Aspecte urbanistice, Cluj Napoca 2004).

Aceşti trei oameni au reuşit să schimbe Clujul dintr-un oraş trist într-un oraş care începea să arate european. “Mi-aş dori să putem continua opera lor. Deja e timpul să trecem la o nouă etapă”, consideră istoricul Alexandru Diaconescu. „Organizarea parcului oraşului a fost salvată de asociaţia de femei a oraşului. Sunt multe părţi din istorie care ne îndeamnă să regândim cu mult curaj situaţia actuală.”

Soluţiile lui Diaconescu

“Precum au făcut predecesorii noştri, noi trebuie să descongestionăm oraşul, atât sub aspect funcţional, cât şi ca trafic. Decongestionarea zonei centrale înseamnă o concepţie urbanistică largă. Un tunel pe sub Cluj este o absurditate. Nu pot să zic dacă tehnic este corect, dar pot să vă zic că este un risc foarte mare de a afecta monumentele romane şi medievale ale Clujului. Plus riscurile de acccident.

Mono-rail pe Someş

O soluţie veche, din anii 1970, este cea propusă de Politehnica clujeană, care pregătea un mono-rail de-a lungul Someşului. În locul lui eu aş propune acum o şosea în consolă în regim de autostradă care să lege Gilău de Jucu de-a lungul Someşului. Această soluţie ar crea premisele unei zone cu adevărat metropolitane. Este o variantă atractivă şi pentru comunele în preajmă, care în loc să se unească cu noi clujenii numai pentru a ne da nouă banii, ar profita deplasându-se cu viteză în şi din centrul Clujului”.

Istoricul clujean Vasile Lechinţan a făcut, pentru „Gazeta de Cluj”, un scurt istoric al Parcului Central şi al clădirii care urmează să fie restaurată. Lechinţan ne-a povestit că, la începutul secolului XIX, aceasta era o proprietate sălbatică a oraşului, plină de sălcii, cunoscută sub denumirea de Dercul Furnicilor. În 1812, un mic întreprinzător a închiriat locul acesta de la Primărie pentru a deschide o băcănie unde vindea alimente. I s-a pus o singură condiţie: să nu taie nici una din sălciile din această zonă. În 1818, un măcelar, Elias Benigni, a închiriat locul dar, până la urmă, activităţile economice s-au mutat din viitorul parc, acesta fiind dat în administrare unei asociaţii de binefacere a femeilor din Cluj care plănuiau să se ocupe de amenajarea sa.
La primărie a existat chiar o comisie pentru amenajarea acestui loc ca promenadă a oraşului, comisie din care făceau parte judele regesc al oraşului, conţi şi alte personalităţi ale oraşului. În 1840 s-a construit şi o arenă pe locaţia actualului parc, iar cinci ani mai târziu locul de promendă este menţionat de cunoscutul călător August Decerando, în relatarea sa despre oraşul Klausenburg, despre care scria că este un oraş frumos. În 1855 s-a construit şi un loc de baie comun, evoluţia locului fiind legată de funcţia sa de promenadă.
Clădirea Cazinoului a fost construită în anul 1897 de către arhitectul Pakei Lajos pentru a adăposti Cazinoul din Cluj. Locuitorii oraşului se refereau la el folosind termenul de chioşc, iar spaţiul şi-a păstrat aceeaşi funcţie până în 1918. În perioada interbelică aici a funcţionat un muzeu etnografic. „Epoca de aur” a clădirii a început în 1925, când în clădirea fostului Cazino şi-a deschis porţile Şcoala de Arte Frumoase. Aici au predat unii dintre cei mai notorii profesori din ţară, printre care Aurel Ciupe, Alexandru Pop şi Romul Ladea, cărora le-au fost studenţi generaţii de artişti clujeni. Din păcate, aceasta s-a desfiinţat în anii ’30 şi cursurile s-au mutat la Bucureşti. „Şcoala de Arte Frumoase a fost un simbol al Clujului, a completat destinul cultural al oraşului”, a afirmat Vasile Lechinţan.

Clujul, văzut cel mai bine de un ieşean

Rep.: Cum este văzut Clujul pe plan naţional şi internaţional din punct de vedere cultural? Care este potenţialul oraşului? Cum este văzut Clujul în viziunea conducerii Institului Cultural Român?

Alexander Baumgarten: Întrebaţi un ieşean. De acasă, există tentaţia de a fi critic (nu avem o piaţă publică, am umplut Clujul cu monumente oribile etc.). Dar am mai întâlnit şi suspinul respectuos care însoţeşte admiraţia de a fi studiat la Universitatea din Cluj, care încă are un renume fabulos în România. Categoric, potenţialul oraşului este cel universitar, iar dovada o avem sub ochi privind doar chipurile care umplu şi schimbă Clujul toamna.

Tiberiu Hrihorciuc

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.