În contextul în care factorii decizionali de la nivelul județului Bistrița-Năsăud, aproape în totalitate, au pentru carte, cărți și bibliotecă o adevărată aversiune, considerăm că este neapărată nevoie să informăm cititorii noștri – care nu știau până acum- că există în județul acesta depopulat și deposedat de resurse (de către o mafie transpartinică) un sat cu statut de comună, unde Cartea are cam același rol precum BIBLIA! Adică de a aduce lumină, cunoaștere și chiar revelație! Această localitate se numește Runcu Salvei și a dat o seamă de scriitori, haiduci și țărani imperiali care au considerat lectura tot atât de importantă ca semănatul, ca aratul și ca prășitul!

În anul 2021 este destul de hazardat să vorbești despre cititul cărților darămite să mai și scrii cărți…Pe hârtie… Și asta nu doar pentru că, tehnologia a avansat atât de mult încât oamenii preferă să citească pe tabletă, laptop sau pe telefonul performant din dotare, ci și pentru că generațiile de cititori ai cărților tipărite sau ai revistelor literare sau de specialitate s-au împuținat și se împuținează aproape natural, cu o viteză amețitoare, iar editurile, ca furnizori de carte, din România, pierd teren și capătă văzând cu ochii o încadrare de nișă… Într-un fel, digitalizarea ia locul tipăriturilor ca pondere, dacă este să facem o comparație în oglindă cu situația de acum 15 ani și, tipăriturile trec în locul a ceea ce, pe atunci, părea îndepărtata realitate virtuală!

Cum am descoperit Runcu

În anul 2002, după primul meu drum la Runcu Salvei am scris și publicat un eseu în revista cotidianului bistrițean ”Mesagerul”, eseu care îl construisem – pentru cine înțelege cam ce se întâmplă în mintea unui condeier – în jurul poetului Vasile Dâncu, văzut de mine ca ”un patriarh al tuturor lucrurilor” din universul de la Runc. Știam de Runc, citisem despre poetul ”țăran” Vasile Dâncu, dar la Runc nu am fost, până atunci. Țin minte că, am fost la fel de năucită de lumea runcanilor, în acea zi de 8 septembrie 2002, la fel cum am fost de întâmplările din satul columbian Macondo, satul din romanul lui Gabriel Garcia Marques – ”Un veac de singurătate”, volum cu care scriitorul latino-american câștigase Nobelul în 1982, și lansase în spațiul scriitoricesc mondial, fără să îl definească, conceptul de ”realism magic”! Definirea a venit mai târziu, de la un francez, dar despre acest lucru cu altă ocazie!

Ca și atunci am ”citit” și ”recitit”, de mai multe ori, amintirile pe care mintea mi le-a păstrat ca pe niște fotograme obsesive, cu care, din când în când, precum folosind o rugăciune de stopat fluxul inepuizabil al cuvintelor, ”mă lovea” când îmi era lumea mai dragă! Mi-aduc aminte că, ajunsesem în Runc cu popa Ioan Pintea, cu mașina lui, într-o duminică dimineața, la început de septembrie, înainte să înceapă slujba la biserica din sat, iar praful pe care mașina în care ne aflam l-a ridicat de pe drumul de țară, neasfaltat pe atunci și îngust -abia dacă avea 2,5 metri- plutea precum o ceață în urma noastră, ridicat destul de sus, încât dacă l-ai fi privit de pe dealuri semăna cu ceața care se ridică deasupra unui râu în diminețile de toamnă… Nu îmi puteam imagina Runcul fără un râu care să ude praful, țarinile și grădinile oamenilor, și fără de care femeile nu ar fi putut trăi și ține gospodăriile… și pentru că râul acela din mintea mea, în realitate nu era decât un biet pârâu, cu un firicel de apă murdară, în verile secetoase, mi l-am imaginat, cu un debit bogat, unduios și limpede, semănând cu spiritul protector al satului, parcă ascuns de invadatori, sub protecția acelui râu imaginat dar și sub protecția spiritelor haiducilor care, aici și-au avut ”cartierul general”…

Aveam nevoie de haiduci și de scriitori

Eram dezamăgită și tristă, de cele care se întâmplau în țară, de corupția de care, ca jurnalistă, mă împiedecam la tot pasul, de lipsa de reacție a concetățenilor mei și simțeam nevoia existenței unor haiduci, măcar imaginari sau poate aveam nevoie doar de confirmarea existenței lor, în timp și spațiu, ca un fel de replică la tezele unora și altora privind așa zisa lipsă de reacție a românilor la opresiunea comunistă și la nenumăratele abuzuri făcute în numele unei ideologii criminale, a cărei efecte românii le resimt și astăzi prin ”absența” modelelor și a luptătorilor, care să stea în fruntea ”oștirii…”

Runcu Salvei a fost în acea duminică, exemplul că poți trăi o viață împlinită într-un sat, chiar dacă în jurul tău lumea se duce de râpă, poți trăi precum haiducii, în oarece cotituri și ascunzișuri sau poți trăi precum unii dintre runcanii citiți, fără să ai nevoie de altceva decât de CĂRȚI! Faptul că, bătrânul Vasile Dâncu, ca un patriarh al runcanilor, trăia pe dealul său, citea filosofia lumii, scria poezie și avea spiritul liber, deși niciodată nu plecase prea mult din Runc și nu văzuse marea – dar asta nu însemna că nu o avea în el, în subconștientul lui fabulos – mi-a dat speranță și energie, dar mai ales mi-a întărit convingerea că, ceea ce simțeam și făceam era bine și implicarea întru ADEVĂR este singura care contează, iar buricul LUMII poate fi oriunde: la Runcu Salvei, Paris, București sau în satul părinților mei sau poate în Poiana Cătunenilor, de la Ilva Mare, la Valea Vinului sau la Șoimuș, comuna Șieu! M-am întors în acea duminică de 8 septembrie, din Runcu Salvei, în lumea mea de scriitoare, care își câștigă pâinea de toate zilele cu ajutorul presei, vindecată de tristețe și având multe speranțe… Unele dintre acelea m-au ajutat să pot aborda curajos posibilitatea întoarcerii în satul părinților mei, unul dintre cele 44 de sate, foste comunități grănicerești ca și Runcul, pentru a încerca, un altfel de libertate decât cea pe care o avusesem ca și copil… Poate că este vorba de libertatea de a înțelege citind și scriind cum a fost posibil fenomenul Graniței Năsăudene și existența țăranilor imperiali de acum peste două secole, care nu știau scrie și nici citi, dar au știut că fără școală și carte ROMÂNII nu aveau nici-o șansă de a intra în rândul națiunilor Transilvaniei, că nu vor fi recunoscuți de nimeni decât ca niște ”vite de povară…” Și unii dintre acei adevărați aristocrați ai libertății au murit conștienți de aceste lucruri în bătăliile pe care Casa de Austria le-a dădea pe diverse fronturi…Despre ce lucruri era vorba, cu ajutorul Lui Dumnezeu, vom scrie cu o altă ocazie…

Cu cărțile și bibliotecile ”arestate” bistrițenii și năsăudenii nu au prea multe șanse de reușită în viață

Zilele acestea, după ce am descoperit faptul că, cei rămași în satele bistrițene și năsăudene nu mai au nici măcar biblioteci, că primarii aleși de mașinile de vot, în suficiența lor de analfabeți funcționali și în ”prostia lor cosmică” s-au luat la trântă cu cunoașterea și au arestat CARTEA prin beciuri, dulapuri și magazii insalubre, considerând că nu este nevoie de ea, pentru că în mintea lor cam îngustă, se pare că, doar banii și averile nemuncite încap, devorându-le sănătatea și viața, dar mai ales viitorul lor și al copiilor lor și al copiilor copiilor lor până la a noua generație?! Și ceea ce scriu aici nu este un blestem, ci este o LEGE A FIRII, pe care nu o pot schimba politrucii și nici primarii, ci doar Dumnezeu în imensa SA Dragoste pentru OM…dar pentru schimbarea aceasta este nevoie de rugăciune, de carte și de cunoaștere și de căință pentru ca în cămările cele întunecate ale minților să se facă LUMINĂ!

Oare ce blestem s-a abătut asupra fostei cetăți medievale Rodna?

Descoperirea mea privind arestarea cărților Bibliotecii Comunale din Rodna, de un primar ACULTURAL și suficient de analfabet funcțional încât să nu-i pese de opera naturalistului Florian Porcius, ale cărui cărți, nimeni nu știe pe unde mucegăiesc, în timp ce nevasta i se lăfăie la un birou amplasat în locul unde ar trebui să stea cărțile, aproape nevinovată, săraca de ea, și neavând alt merit decât că bărbatul cu care s-a măritat a devenit primar printr-un concurs de împrejurări și cu ajutorul unor rodneni și șănțeni cu dare de mână, care i-au adus pe tavă câteva sute de voturi cu ajutorul cărora a câștigat primul mandat, în 2016, apoi folosindu-se de talentul natural de a minți și înșela a mai câștigat un mandat, în 2020, promițând domenii schiabile prin vârfuri de munți, trasee turistice în catacombe care nu există și alte asemenea fantasmagorii greu imaginabile, darmite posibil de materializat și, cum nu găsești decât în filmele științifico-fantastice, de proastă calitate… Că prin ricoșeu consoarta sa a devenit administratorul liceului din localitate, aflat în reabilitare, încă mult și bine, în timp ce banii bugetului se duc pe alte șmecherii, iar cărțile bibliotecii comunale zac în saci de nylon în beciul primăriei din localitate, în timp ce edilul caută alte ”destinații turistice” prin mintea sa întortocheată, ea, nevasta nu are decât vina de a avea drept bărbat pe acest ”aventurier barbar” căruia nu i-a reușit aproape nimic în viață, până nu a fost înscăunat primar la Rodna și a început să ”folosească prin tertipuri” banii publici și europeni în interes personal?!

Aceste constatări amare m-au pus în situația de a pune întrebări și de a căuta răspunsuri referitoare la situația cărților și din alte biblioteci, de la nivelul altor comune bistrițene, mai ales că, preotul scriitor Ioan Pintea, aflat temporar la conducerea Bibliotecii Județene Bistrița-Năsăud, în disperare de cauză inventase o bibliotecă pe roți, Bibliobuzul, cu care cărțile ajung la elevii și tinerii din satele bistrițene, dând un fel de speranță firavă cărții, dacă nu ar fi mai mult o ”încercare” de PR a unei instituții de calibru județean, fără a avea nu știu ce relevanță asupra cititului de cărți și cititorilor… Poate doar de eveniment local… Ce am descoperit cu ocazia analizei supranumită ”Bibliotecile arestate” am oferit cititorilor noștri spre informare și vom mai face acest lucru. Până atunci vă facem bucuria lecturii unor texte literare care vin în sprijinul CĂRȚII, semnate de scriitorii: Vasile George Dâncu, Ioan Pintea și Olimpiu Nușfelean.

Directorul editurii clujene ”Școala Ardeleană” a crescut cu biblioteca din târnaț…

Vasile George Dâncu, poet și director al unei edituri cu un nume istoric și cu o listă de volume editate, de mare succes : Școala Ardeleană”, este născut și crescut la Runcu Salvei de mama sa, rămasă văduvă de tânără. Faptul că a avut acces la carte și că în jurul său au existat runcani iubitori de cititul cărților dar și de scrisul acestora l-a marcat definitiv și poate așa nu a simțit atât de tare absența tatălui…Drumul său în viață și cariera îi sunt marcate de lumea cărților și a editării acestora. La editura ”Școala Ardeleană”, după ce a căpătat experiență la ”Dacia” clujeană și la Eikon, face ce știe cel mai bine: CĂRȚI! Textul pe care ni l-a trimis pentru a-l insera în acest demers jurnalistic este năucitor” și vi-l oferim spre lectură:

”E esențial pentru un copil sărac! Contează foarte mult să-ți cadă o carte în mână, să ai acces la un raft de bibliotecă sau să primești în dar marea literatură a lumii. Atunci, ai privilegiul de a vedea o infinitate de lumi și de a conștientiza că o poți schimba pe a ta. Eu am avut acest noroc la Runc, locul copilăriei mele. Satul haiducilor și al scriitorilor!

S-a vorbit îndelung despre faptul că românilor din Transilvania nu li s-au permis multe și, astfel, au format o aristocrație țărănească. Eu am cunoscut pe viu o intelectualitate țărănească. Și nu exagerez: consăteni cu câteva clase care aveau biblioteci serioase. Lectura era aici un obicei, după munca grea (în agricultură sau în construcții). Am învățat să citesc după ziarele unchiului meu, poștașul satului, și după cărțile de apicultură ale tatălui meu. Vărul meu, Caliment, îmi dădea să citesc romane de capă și spadă. Groparul din sat mi-a dăruit Contele de Monte Cristo. Tâmplarul din sat, Vasile Sasu, m-a introdus în profunzimea literaturii ruse. De capodopera Jocul cu mărgele de sticlă de Herman Hesse am auzit prima dată în discuțiile cu ceferistul Grigore Pop. Prima și ultima carte furată a fost din casa părintească a lui Ioan Pintea, acum un important manager de bibliotecă. Iar întâlnirea cu poezia a stat sub semnul lui Vasile Dâncu Poetul (ce frumos l-au poreclit runcanii pe acest mare scriitor autodidact, posesor al unei biblioteci impresionante, unde predominau cărțile de poezie!). A mai fost și fiul Poetului, care era profesor suplinitor și ne recita la ore poezii de Nichita Stănescu, Matei Vișniec, Traian T. Coșovei sau Mircea Dinescu. (Numele lui – Vasile Sebastian Dâncu – îl regăsiți astăzi pe o serie de cărți de analiză socio-politică.)

Și să nu uit de personajul fabulos Văsăluc Pinti, „școlarizat” în Munții Țibleș la partizanii anticomuniști și, ulterior, la Canal. A adunat, în zeci de ani, mii de cărți pentru a întemeia o bibliotecă în târnațul casei sale de la Runc. La câteva luni de la inaugurare, cărțile au dispărut. „Setea de lectură” a runcanilor a fost mare. Pentru nepotul lui Văsăluc era mai tragică delapidarea acestei biblioteci din târnaț, decât distrugerea Bibliotecii din Alexandria, deoarece ea se afla Acolo. Vedea cum se fură cărțile și plângea. Nepotul acela eram eu.

Continuarea întâmplărilor din satul celor care colecționează, citesc și scriu cărți se găsește în istoriile oficiale contemporane. Atât”!

Ioan Pintea, de la cititor în Runcu Salvei, la bibliotecar, poet și director de bibliotecă județeană și preot ortodox

Citat din cartea de la Runc, de a cărei editare s-a ocupat în 2002:

”În raiul de la Runc am dat de fructele lecturii. Și nu întâmplător, pentru că runcanii aveau în casele lor biblioteci. Nu-l uit pe badea Vasile Mititean, care îmi împrumuta cărți și în tâmplăria căruia povesteam ceasuri întregi despre Blaga, Goga, Flaubert, Turgheniev, Dostoievski, Petru Dumitriu, pe Vasile Dâncu, azi tată de ministru, cu biblioteca lui impresionantă din care m-am înfruptat peste măsură, pe Grigore Pop, care publica versuri în România Literară și citea, oferindu-mi și mie pe marii scriitori clasici ori contemporani. Tot aici am scris primele versuri, l-am cunoscut bine pe Grigore Boșotă care, știam, fusesese condamnat pentru că a terorizat organele puterii populare, un om hotărât, antonescian până în măduva oaselor, frate de cruce cu George a Împăratului și cu Grigore Pașca, omorâți undeva în munți. Bucuria lecturii, fericirea că am întâlnit oameni care socoteau lectura tot atât de importantă ca semănatul, ca aratul, ca prășitul, m-au făcut să ajung, probabil, mai târziu un om foarte îndrăgostit de cărți”.

Ce spune Olimpiu Nușfelean în ”Cartea de la Runc”: Poeți și haiduci, în loc de prefață…

Fragment:Nu cred că există sat în Ardeal în care să nu fie un poet. Nu e vorba doar de chiuitoarele de la nuntă sau de bocitoarele de la înmormântări, care se pierd de obicei în anonimatul unor frumuseți (lirice) nepieritoare, ci de oameni de carte, plecați din sat pentru totdeauna, sau reveniți, unii trăitori firești în sat, care dau echivalențele metaforice ale unui sat universalizat (…) Runcul de lângă Salva a dat și el poeți și va mai da. Căci în frumosul satului crește mai bine dragostea de carte, de cuvântul meșteșugit. Sunt poeți crescuți în generații diferite. Ce-i mână pe ei în poezie? Frumosul și…adevărul. Adevărul lumii, căci numai în acesta lumea își regăsește sinele”.

Despre școlile năsăudene și grănicerii imperiali

Toate cele scrise mai sus și multe altele, care au precedat aceste rânduri nu ar fi fost posibile fără existența grănicerilor imperiali din cele 44 de comunități de pe Valea Rodnei, Sălăuței, Șieului, Bârgăului și a Mureșului. Acea aristocrație țărănească, despre care vorbesc cronicile năsăudene, încă înainte de înființarea regimentului II de Graniță Năsăud, și care avea destulă inteligență nativă pentru a înțelege direcția în care mergea lumea în acele vremuri, dar mai ales avea și a avut VIZIUNEA necesară care a generat acordul pentru militarizare, înrolarea cu toată familia pentru aproape un secol în oștile imperiale ale Casei de Austria și, toate evenimentele care au marcat jumătate din comunitățile locale din județul Bistrița-Năsăud de astăzi, jertfele de sânge și de vieți omenești, pentru ca urmașii urmașilor lor să facă școală și mințile lor să fie luminate de CARTE și de dragostea pentru ADEVĂR și CUNOAȘTERE! Dar despre acestea vom scrie într-un alt episod.

Florica Dura

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here