VINOVATUL DE SERVICIU
Partea a III a
După ce vinovatul de serviciu în persoana Dictatorului Ceauşescu, ne-a produs un cimitir de victime consecinţă ale tiraniei lui şi a politicii de exterminare a propriului popor, şi s-a instalat noua conducere în frunte cu Ion Iliescu, şi el un comunist cu vechi state în activitatea PCR, cu funcţii importante uneori, intrat vezi doamne, în ultima perioadă a activităţii în dizgraţia familiei şi trecut pe linie moartă la editura tehnică din Casa Scânteii, am crezut că nimic nu ne mai opreşte să construim capitalismul, prosperitatea şi democraţia pentru acest popor.
Semnalele internaţionale au fost dintre cele mai favorabile la gândul că revoluţia din România care îşi propunea îndepărtarea Dictatorului şi schimbarea orânduirii a fost posibilă doar cu sacrificii de vieţi omeneşti în mare parte tineri care nici măcar nu cunoscuse încă cu adevărat plăcerile, mirajul şi complexitatea unei vieţi de om.
Gradul de simpatie al ţărilor lumii faţă de România din acea perioadă a fost unul dintre cele mai ridicate în comparaţie cu celelalte ţări din Europa de Est şi Sud Est, care scăpase de comunism prin revoluţii de catifea.
Această emulaţie, de apropiere faţă de poporul român, se manifestă, prin dorinţa fiecărei ţări din occident de a se alătura demersurilor de ajutorare a societăţii noi româneşti, scăpată de curând de ciuma comunistă.
De la oferirea de fonduri de bani, la alimente şi bunuri de larg consum, inexistente de foarte mult timp în piaţa noastră şi până la organizarea de spectacole pe mari scene ale lumii, ca un semn al ataşamentului acestor popoare cu o cauză pe care poporul român a fost nevoit să o câştige, prin vărsare de sânge.
Să nu mai vorbim de disponibilitatea pe care au manifestat-o clinicile din întreaga lume, de a-i opera, trata şi recupera pe răniţii revoluţiei doar pentru simpatia pe care o simţeam faţă de aceşti năpăstuiţi ai soartei.
Mai mult cine, la acea vreme îşi arata disponibilitatea de a imigra din România şi a se stabili, întrunul din statele Europei, în SUA sau Canada, erau primiţi cu braţele deschise.
Poate cea mai relevantă şi expresivă abordare a momentului, ca o imagine generală a tot ce a însemnat această simpatie faţă de România şi poporul ei, a fost dată de o grafică, apărută întrunul din cotidienele cu răsunet internaţional, în care toate statele Europei de Est şi Sud Est, respectiv Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria erau aliniate în ordinea ieşirii din lagărul comunist, mă refer ca dată, reprezentate fiind de nişte care alegorice şi peste care, zbura România, „ poporul român”, care se găsea întro sanie trasă de 6 cai albi ca semn al momentului, iarna, şi al victoriei prin sacrificii de vieţi omeneşti.
Naivi au fost românii când au crezut că odată cu executarea celor doi dictatori, îngroparea lor la cimitir şi desfinţarea PCR şi a Securităţii şi desfinţarea luptei de clasă, au îngropat şi trecutul nostru, şi tarele noastre, mizeria din societate şi din noi mizerie acumulată în 45 de ani de comunism .Vax, nici vorbă de aşa ceva.
Aş zice fără teama de a greşi, că ea s-a intensificat în noi forme, poate mai perverse şi mai sofisticate, de cât le credeam şi cunoşteam noi la acea vreme.
Cei care se instalaseră la conducerea ţării în scaunele foştilor comunişti în frunte cu Ion Iliescu şi acoliţii lui, au început încă din prima zi a lui 1990, necontenit şi cu o energie cum rar o întâlneşti, neobositi, aş zice, să-şi elimine adversarii. I-au eliminat rând pe rând pe toţi, aşa zişii revoluţionari, pe deţinuţii politici pe care chiar ei i-au scos din închisori şi i-au adus în fruntea ţării, pe dizidenţii acestei naţiuni cu care ne culcăm şi ne sculăm pe undele bruiate de securitate ale Europei Libere, pe toţi cei cu care de altfel se legitimaseră între 22 decembrie 89 şi 1 ianuarie 1990 în faţa naţiunii.
Personal ca deţinut politic, căci de 5 ani mă aflam în închisoarea politică Aiud, pe renumita Zarcă, de când fusesem condamnat, se tot vorbea de cazul meu, pe toate canalele media internaţionale, în celula 17 a acestei închisori, în care avea să fie adus în curând fiul Dictatorului, Nicu Ceauşescu, în momentul în care a început revolta populară la Timişoara, în 17 decembrie 89. Din acel moment, căci aflasem de el de la unul din gardienii din slujba Securităţii, am aşteptat cu sufletul la gură momentul eliberării care a şi venit de altfel în 22 decembrie 89, la orele 15.00, când sub paza armatei am fost scoşi din închisoare şi aduşi la Bucureşti, la Televiziunea Română de curând Liberă, pentru a informa naţiunea română, despre metodele de exterminare folosite în închisorile terorii ale chinurilor de toate felurile şi al spălării de creere ale regimului comunist.
Acceptat, în noua conducere a statului, ca Vicepresedinte al Comisiei Legislative, Juridice şi al Drepturilor Omului, singura de altfel comisie care întradevăr lucra în acele vremuri calde, care scotea pe bandă rulantă legi cu caracter democratic, suspendarea sau anularea acelor legi comuniste care creeau discriminare şi încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale ale omului.
Prin poziţia şi implicarea mea de tip revoluţionar ca unul care în cei 5 ani de închisoare în regim de condamnat la moarte şi recluziune totală şi de acumulare de expertiză politică îmi doream din tot sufletul schimbări de profunzime şi nu cosmetizări de tip perestroika şi glossnost, ca în URSS aşa cum îşi dorea proaspătul Preşedinte interimar, Ion Iliescu, începi să devi incomod.
Consider că, domnul Preşedinte şi-a arătat ataşamentul faţă de o democraţie originală pentru România printrun dialog permanent cu omologul lui de la Moscova, Mihail Gorbaciov, căruia îi raporta şi îl ţinea la curent zilnic cu situaţia revoluţiei din România.
Această atitudine a mea a nemulţumit pe toţi aceia care de fapt nu-şi doreau schimbări de fond în societatea românească, şi inevitabil am devenit o piedică în tot ce-şi propuneau să nu facă noii conducători. Unul dintre ei a fost chiar Ion Iliescu, cu care m-am contrat în păreri şi decizii importante pentru ţară. Spre exemplu a existat o întreagă dezbatere, de ore poate, pe necesitatea schimbării denumirii Miliţiei în Poliţie, atâta timp cât în toată lumea civilizată poartă denumire de Poliţie şi mai mult decât atât, Miliţia era o instituţie a trecutului, urâtă de români, pentru că a fost totdeauna folosită atât de PCR cât şi de Securitate, pentru a pune în aplicare abuzurile cerute de ei. Domnul Iliescu s-a lăsat greu convins, el susţinând că Miliţie e o denumire populară care din păcate mai rămăsese doar în URSS, dar care s-a schimbat şi aici odată cu ceea ce s-a chemat destrămarea imperiului bolşenic rus în 1991.
Şi cum se pare că nu eram dorit în conducerea ţării, au apărut şi ameninţări cu exterminarea şi eliminarea fizică, la o adică, dacă nu îmi văd de treabă şi mai continui să invoc lupta pentru schimbare şi democraţie.
Va urma,
Analist politic
Prof. Univ. Dr. Florentin SCALEŢCHI
