Istoricul şi diplomatul dr. Vadim Guzun îşi continuă cu stăruinţă demersurile întreprinse în investigarea relaţiilor cu cei de peste Nistru. Cartea acestuia, INDEZIRABILII: aspecte mediatice, umanitare  şi de securitate privind emigraţia din Uniunea Sovietică în România interbelică, apărută la Editura Argonaut Cluj-Napoca, 2013-490 p., sub egida Academiei Române, Institutul de Istorie ,,George Bariţiu’’ îmi dă prilejul să fac câteva reflecţii. Mă simt îndreptăţit în acest demers fiindcă am mai recenzat două cărţi ale acestui autor. Nu pot omite să subliniez că activitatea ştiinţifică a domnului Guzun, care a elaborat peste 10 volume şi studii ample legate de această tematică, merită o apreciere cu adevărat pozitivă. Domnia sa are avantajul de a fi originar din Basarabia, pe care o iubeşte cu fapta şi nu doar cu vorba şi de a cunoaşte limba rusă, ceea ce i-a asigurat surse bibliografice la care puţini istorici români au acces.

Aşa cum arată autorul, ,,cei care au reuşit să se salveze în România pot fi împărţiţi în patru grupuri mari: evrei, ucrainieni, ruşi şi români’’.  Volumul analizează cu rigoare componenta umanitară a operaţiei de ajutorare a refugiaţilor, pe categorii etnice. În cadrul acestora, sovieticii au  infiltrat spioni şi terorişti care au creat multe probleme gazdelor.

Primul capitol, concis de altfel, se numeşte Perioade şi statistici. Acesta demonstrează că emigraţia poate fi împărţită in patru etape, episoade, cum le spune autorul: cel primar, cauzat de războiul civil şi prima foamete (1919-1923); secundar (1924-1928), când a intervenit o anumită stabilizare în Uniunea Sovietică; cel rural determinat de politica  de colectivizare a agriculturii şi apoi etapa premergatoare celui de al doilea război mondial.

Capitolul doi, cel mai amplu, investighează primele două etape. Se arată ca ruşii albi, care au trecut Nistru, au avut aceleaşi sentimente antiromâneşti ca şi bolşevicii. În această privinţă, ucrainenii s-au diferenţiat de ruşi: în problema Basarabiei au dat dovadă de mai mult realism, unii acceptând frontiera României pe Nistru. Cei mai oropsiţi au fost evreii, expuşi vexaţiunilor atât din partea albilor cât şi a comuniştilor. În România, ca şi în celelalte state în care şi-au găsit adăpost, ei au beneficiat de un puternic sprijin internaţional. În privinţa acestora, mi-am amintit de cuvintele lui Cioran care a scris că evreii sunt cel mai vechi popor din lume şi va fi ultimul care va dispare. Greu le-a fost şi românilor din Transnistria. Dacă citeşti cartea lui Guzun îţi dai seama mai bine din ce cauză locuitorii Transnistriei, aproape în întregime, au sentimente filoruse şi aproximativ jumătate din populaţia Republicii Moldova din vestul Nistrului, nu doreşte să se integreze în Europa. Sintagma reprodusă de domnul Guzun din ziarul Viitorul – ”Sovietizarea este un simplu pretext sub care se ascunde imperialismul rusesc şi ura de rasă” este pe deplin adevărată. Se confirma şi atunci, precum se confirmă şi în zilele noastre, prin anexarea Crimeii şi agresiunea Ucrainei de Est, că politica rusească de la Petru cel Mare nu s-a schimbat. Ultimul ţar, Vladimir Putin nu se deosebeşte prea mult de Stalin sau de mai apropiat zilelor noastre, Leonid Brejnev care a invadat Afganistanul.

Capitolul trei, referitor la ultimele două etape ale emigraţiei, care tratează şi trecerea Nistrului în ambele sensuri, capitolul patru, despre opera de ajutorare a refugiaţilor de către Societatea Naţiunilor, societăţile private şi organizaţiile umanitare, precum şi ultimul capitol despre contrabandă, propagandă şi spionaj, completează exhaustiv tabloul pe care ni-l înfăţişează istoricul despre această perioadă tragică. Au existat şi sincope în raporturile cu refugiaţii, cum au fost incidentele armate de pe Nistru, care nu s-au datorat în întregime sovieticilor, penibile afaceri de corupţie de care nu vom scăpa până în vecii veacului.

Aşadar se poate conchide că România a trecut cu bine examenul ajutorării refugiaţilor, oropsiţi de soartă, care în Ţara Sovietelor au mâncat câini şi  pisici, scoarţe de copaci, rădăcini şi rumeguş. In România aceştia nu au fost trataţi ca indezirabili, ci ca semeni ai noştri şi de aceea nu trebuie să uităm niciodată pe făcătorii de bine.

 

19 iunie 2014

Adrian  Man

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.