STAREA DE LIBERTATE, DREPT ŞI OBLIGAŢIE LA NIVEL INDIVIDUAL, DAR ŞI DE GRUP

În orice spaţii şi în orice vremuri ale civilizaţiilor noţiunea de libertate e frecventă în comunicare, vorbit şi scris. Dar şi definită, delimitată şi legiuită. În contemporaneitatea noastră atât de evocată, invocată şi afişată a ajuns că e împinsă în abuz, depăşind oricare din drepturile sociale şi cetăţeneşti. În epoca studiilor mele se şi teoretizase şi îndoctrinase un fel de libertate socialistă, marxistă cu caracter de clasă; în numele ei şi pe astfel de legiuiri se instituie crâncena dictatură comunistă, precum se înfăptuise şi în România. E clar că astfel condiţionată şi aplicată restrictiv, pe criterii de clasă socială, unde intervine brutal politic pentru delimitarea şi condiţionarea originii sociale ale restului populaţiei nemuncitoreşti, libertatea acestora a fost delimitată în funcţie de multe altele: apartenenţa politică în trecut, starea materială – aceasta era catastrofal pedepsită inclusiv juridic, profesie şi activitate în trecut şi prezent, religie (mai bine ortodox, sectant ateu decât greco-catolic, catolic, protestant, iudeu), vârstă, sex, domiciliere care subţiau libertatea şi o reduceau pentru individ până a fi şi rămâne simbol şi amintire. Iar pentru o parte suprimată total fiind trimisă în închisori, în lagăre, în pustietăţi şi tot felul de gulaguri şi exterminări tip Piteşti. Azi nu se ajung închisorile că erau mai cuprinzătoare canalele şi minele subterane, chiar demolând un număr din ele ca să nu fie văzute zilnic de români şi de străinii rari călători pe aici. Ştiu două din centrul Clujului care au fost demolate.

Printr-o astfel de lume am trecut ca elev în ultimele clase de liceu, student la Universitate, reţinut la aceeaşi pentru învăţământul superior şi practicându-l un timp, apoi ajuns şomer mascat şi pensionar forţat, am ieşit din comunism cu puţina libertate ciuntită şi restrânsă până astăzi: acelaşi suspect ordinii publice, acum ca şi atunci, că n-am prezentat încredere nesemnând să fiu informator al Securităţii. Cei care au semnat au fost numeroşi. Jumătate de milion au devenit turnători. Eu am rămas cu stropul meu de libertate un suspect. Se înţelege, din ce public, cât sunt de liber şi azi. Altfel ştiu multă teorie despre libertate, dar puţină trăiesc. Pentru că am exemplificat cu numele câtorva colaboraţionismul securist, m-au izolat şi îndepărtat până şi din drepturile scriitoriceşti. Pe lista cu demascaţii sunt 22 de nume cu veteranii turnători, dar în lumea vârstnică şi mai ales din mediul în care încă ies la suprafaţă foşti colaboratori, de la universitari şi academicieni faimoşi, artişti, numeroşi scriitori, până la corectori şi ziarişti. Probabil acum sunt turnători la SRI, că manifestă solidaritate participând şi omagiind la înmormântări cu colonelul Vasile Brustur, colegii din ilegalitatea securistă.

Aceasta-i baza puterii şi mentalitatea dominantă în democraţia originală românească după lovitura de stat din 1989. Nu e o mărturisire şi convingere subiectivă singulară de victimă terorizată. Încriminarea acestor aspecte din ţară au ajuns dezvăluite cu ecou internaţional de un laureat al premiului Nobel precum scriitoarea Herta Müller despre care se scrie: „Până astăzi ea nu dă semne că ar iubi România, pentru că securiştii au fost reactivaţi, crede ea, iar dosarele, prelucrate sistematic după 1992, nu au lăsat nici o şansă adevărului deplin. În plus, societatea şi guvernele nu au condamnat clar, prin procese, crimele Securităţii… Nu degeaba Oskar Pestior, spune ea, şi-a trăit viaţa «în vârful picioarelor»”. Acest ultim nume e de scriitor sibian, fost turnător, ajuns în Germania şi descoperit de nemţi s-a împuşcat. Nu e cazul în România, unde n-au fost dezvăluiţi de SRI, ci tăinuiţi, ajungând în guverne, în parlament, membri ai Academiei Române, primari, diplomaţi, mari demnitari centrali şi locali, cu greutate în cultură; se adaugă o sută de academicieni oportunişti semnatari ai unui „Apel” politic.

Temeinicia afirmaţiilor despre Securitatea şi colaboratorii ei şi de azi, asupra regimului comunist dictatorial şi mentalităţii continuate până în prezent, a Hertei Müller o confirmă cazul Ursu. Inginerul Gheorghe Ursu a fost un protestatar civil pe problema consolidării caselor vulnerabile din Bucureşti prin cutremurul din 1977 a căror consolidare s-a promis de către partid şi de statul comunist şi nu s-a făcut nimic. Insistenţa lui ajunsă până la postul de Radio „Europa Liberă”, dictatura comunistă l-a transformat într-un caz politic mascat, arestându-l Miliţia şi anchetându-l Securitatea. Convingerea în dreptatea protestului său şi dârzenia omului au dus la constrângeri, maltratări, umiliri şi schingiuiri până a fost omorât de securiştii Marinescu şi Hodiş în beciurile arestului. 27 de ani nu s-a făcut nimic în justiţia ţării, ca şi în cei sub comunişti, probându-se şi prin aceasta că a fost în decembrie ’89 lovitură de stat – nu revoluţie, şi că în puterea actuală mai sunt securişti. Procesul Ursu a ajuns acum pe rol.

Sărmana, deplina şi reala libertate individuală şi de grup, încă o aştept.

Teodor Tanco