Un grup de personalităţi europene din rândurile mulţimilor de oameni informaţi de toate categoriile cetăţenilor statelor integrate sau pregătindu-se pentru primirea în comunitate, au făcut un pas înainte prin a se exprima corect la probleme ce produc îngrijorări membrilor Uniunii Europene. Opinia generală avansată constată o stare de criză în psihologie şi până la traiul zilnic al maselor; risc să formulez că sunt unduiri şi agitaţii inclusiv instituţionale. La Roma s-a adunat în primăvara trecută un grup numindu-se de atunci „Mişcarea 9 Mai” (Vezi Agerpres, 2016, noiembrie, 23): ţara noastră a aflat târziu, din presa scrisă. Mişcarea e prezentă cu luări de atitudini pe măsura evenimentelor politice internaţionale majore, surpriză după surpriză, culminând în acel an cu alegerea de preşedinte al SUA în persoana lui Donald Trump. Pentru cunoaşterea şi semnarea Scrisorii-apelului de la Roma a deschis un set de cunoaştere şi dezbateri a platformei-program „civic de federaţie”, cu întâlniri la Paris, Bratislava, Berlin, Roma şi Bruxelles. Conştientă de gravitatea perspectivelor internaţionale ale UE îi cere să se „reinventeze structural” şi pentru prima dată citesc la acest nivel cuvântul „federaţie” ca să „treacă la o adevărată politică externă şi de apărare comună. Să se reorganizeze ca să fie vizibilă peste un an, când va sărbători a 60-a aniversare a Tratatului de la Roma. „Fără un nou impuls orientat către cetăţenii noştri (…) este foarte probabil ca UE să nu sărbătorească şi a 70-a aniversare”, încheie grav şi avertizator Scrisoarea-apel (Agerpres).
„Mişcarea 9 Mai” este o prezenţă efectivă şi activă până aici, o probă vie a ridicării vălului de pe faţa UE încremenită în tăcere şi neputinţa răspunsului politic statal, continental şi siguranţă a celor care s-au adunat, se pare, mai mult în jurul Comunităţii Economic; căci asta este în fapt UE având matrice afacerea cărbunelui şi oţelului. Ca să ajungi membru al UE trebuie să mergi cu o cerere şi să aştepţi până îţi vine rândul şi cuvântul. Acum cititorii, măcar parţial, cunosc textul apelului de la Roma că din al Tratatului încheiat acolo nu se ştie un rând.
„Mişcarea 9 Mai” sesizând gravitatea lipsei de atitudine politică a UE privind ameninţările integrităţii teritoriale şi culturale a civilizaţiei creştine şi declară deschis că s-ar putea „reinventarea” Uniunii să vină prea târziu cu astfel de paşi mici ce-i face. Oficial nimeni din organele ei de conducere nu a mărturisit public lipsa instrumentelor statale (diplomaţie unitară, guvern central, vârf prezidenţial plenipotens), organe de prevenire (serviciu de informaţii, armată proprie) şi răspuns realelor ameninţări şi fapte ce le pot urma! Sigur, se cunoaşte prea bine construcţia de „uniune” şi nu de „federaţie” şi că UE nu e un stat compus. În România socializată se ştia şi scria până şi în cursuri universitare, ştiinţifice: „Statul compus se caracterizează prin faptul că este format din mai multe state înzestrate fiecare cu organe supreme ale puterii, administraţiei de stat şi justiţiei, dar care are şi organe proprii ce exercită anumite atribuţii pe teritoriul tuturor statelor membre” (Tudor Frăganu, Drept constituţional, Buc., Editura did. şi ped., 1972, p. 141). Raporturile dintre statul compus şi părţile sale componente pot fi diferite. De aceea, statele compuse sunt împărţite, de obicei, în următoarele categorii: „statul federal, confederaţia de state, uniunea personală şi uniunea reală”. După aceste date ale problemei, întrebarea este: căreia din aceste forme se integrează titlul de Uniune Europeană şi-i organizată statal? Se exclud istoric şi teoretic ultimele două forme de stat, chiar şi confederaţia, de constituire şi existenţă a UE. Oricăreia integrându-i-se, ar fi fost mai activă prezenţa ei de fapt în prezentul european. Rapace cum se dovedeşte, Germania Unită după profitul cel mai ridicat de când a început Comunitatea, are o foame continuă de producţie ridicată şi e nestăpânită după asigurarea forţei de muncă. De altfel, e şi vioara întâi a economiei de vreo două decenii pe Continentul nostru. În schimb, e ultima în ce priveşte bugetarea pentru armată şi apărarea prin forţele NATO. Este apropiată exagerat de Federaţia Rusă, alt imperial european, un aparent supus comenzilor de mărfuri ale acestuia. Germania pare şi ieşită din jocul real al politicii de forţă. Înarmaţii în faza capitalismului financiar, spune şcoala marxist-leninismului şi-i doctrina unei părţi, se pregătesc pentru reîmpărţirea lumii, iar tatonările diverselor graniţe a ţărilor din răsărit nu sunt zvonuri. Înfiinţatorul de Uniune Europeană nu are timp şi grijă acum de securitatea celor adunaţi, ci să facă producţie comunitară şi să lupte cu terorişti. Cam asta dovedesc şi pot în prezent cele două state: Franţa şi Germania.
Scrisoarea-apel, şi totodată manifest, de la Roma, aşa-i ajunge înţelesul în colţul meu de rubrică, nu-i de glumă în Europa, ci de mare îngrijorare.
Teodor Tanco
