Mistere la 60 de km de Cluj-Napoca: apariţii OZN, fiinţe reptiliene, omul fără cap, omul-lup, combustie internă spontană!

626

Clujeanul Ioan Marcu, originar din oraşul Ocna-Mureş, judeţul Alba este un personaj cu totul ieşit din comun: patron al unei firme de construcţii care îi asigură confortul necesar unui trai liniştit şi achiziţionării unor obiecte, multe misterioase, este urmărit încă din adolescenţă de fenomene paranormale. Dintre cele mai diverse şi atât de puternice încât pe orice neiniţiat l-ar umple de groază. Bărbatul de 53 de ani le acceptă cu seninătate, ba mai mult, face tot posibilul ca să le cerceteze cu atenţie – şi în acest scop „stochează” întâmplări, citeşte literatură de specialitate şi se însoţeşte de oameni care au trăit experienţe similare cu ale lui.

 

„Casa misterelor” din Uioara de Jos

Păşesc, temător în curtea gospodăriei din Ocna Mureş a inginerului Ioan Marcu, pasionatul colecţionar de obiecte ciudate şi cel asupra căruia se reped, într-un iureş nebun, întâmplările cu iz paranormal. Vila sa, de fapt fosta casă părintească, e situată în cartierul Uioara de Jos sau cum îl numesc localnicii, Ciunga, un spaţiu misterios şi plin de poveşti stranii pigmentate de-a lungul anilor de apariţii OZN-uri, răpiri extraterestre şi alte întâmplări care fac, oricui, pielea de găină. Locul îmi dă o stare de profundă nesiguranţă, asemănătoare întrucâtva cu cea pe care am mai avut-o în câteva rânduri când am pătruns în casele bântuite de pe raza Clujului. Stranietate dublată şi de colecţia de obiecte – multe din Primul şi al Doilea Război Mondial, apoi unele siriene, irakiene, atemporale, iar altele  datând se pare, din anii 5.000  î.H – la rândul lor găsite pe dealurile dimprejur sau chiar în propria gospodărie, cu prilejul unor săpături. Asta pentru că Ciunga s-a ridicat chiar pe un asemenea sit arheologic. Ioan Marcu: comuniştii au descoperit prin anii `80 în zona Grui, învecinată aşezării, 6 cuptoare perfecţionate de prelucrat fierul, datând cu mii de ani înainte de Hristos şi apoi, speriaţi, aceştia le-au acoperit la loc cu pământ, mulţumindu-se să le fotografieze.  Tot atunci, un inginer din localitate, Cristea, care lucra la Institutul de Tehnologie şi Izotopi Moleculari din Cluj a dus la Cluj, Moscova şi Londra un fragment de vas de lut găsit acolo, în preajma cuptoarelor – făcut prin roata olarului, când aceasta nu fusese încă inventată! – şi i-a aflat vechimea, exact perioada mai sus menţionată. O senzaţie de inconfort mi-au stârnit şi portretele în pânză, pictate de sora inginerului, răposată în 2012, la doar 42 de ani, după o boală cruntă – toate cu o privire misterioasă, kafkiană. Şi am intrat de-a dreptul în panică în momentul când inginerul m-a poftit în camera care-i aparţinuse acesteia, actualmente cea în care doarme – unde, pe o masă trona fotografia color a femeii, o candelă şi icoana Maicii Sfinte – şi am remarcat o crăpătură imensă din perete.

pe langa fabuloasa

„Când s-a crăpat brusc peretele, exact în cea de-a treia zi de după moartea sorei mele incidentul a fost însoţit de un zgomot teribil, am crezut că se dărâmă toată casa. Trupul său se afla încă întins pe catafalc, în preziua înmormântării”, mă lămureşte inginerul, cu un calm imperturbabil. Este însoţit de „asistentul” său, Ioan Vereş, localnic, un fel de asistent al „Doctorului Frankenstein”, care în lipsa acestuia ţine în ordine imensa grădină, casa, şterge de praf obiectele de colecţie, precum şi lunetele şi microscoapele inginerului, făcând la rândul său studii pe insectele găsite în „Tăul fără fund” din apropiere, unele dintre ele neaflate în niciun catalog de specialitate.

Ioan Veres cel care

„Un OZN m-a urmărit, de pe trenul de la Cluj şi până acasă”!

Îşi continuă inginerul relatarea: „Suntem într-o o vatră de locuire încă din preistorie, atestată mult mai târziu de romani cu denumirea VILLA CENQUA, de unde a apărut şi denumirea Ciunga. Cert e însă faptul că oamenii erau atât de avansaţi atunci încât nici cei din Evul Mediu n-au reuşit să confecționeze obiecte atât de perfecţionate ca ei. Tot aici, la Grui în 1970, la inundaţii, acelaşi inginer Cristea a adus la Cluj un os de rinocer uriaş, datat ulterior ca având o vechime de 3, 5 milioane de ani şi acesta se află acum la Muzeul de Istorie a Transilvaniei, alături de talpa de O.Z.N. găsită la Aiud şi alte zeci de obiecte de bronz – găsite tot la Grui”, explică inginerul. După care continuă: „Până prin 1950  – când s-au oprit, brusc – aici, de Sânziene, aveau loc şi răpiri de flăcăi şi fete, se zice făcute de iele şi zburători, iar oamenii ajunseseră atât de terorizaţi încât în noaptea cu pricina nu mai ieşeau din casă. Apoi, în 1970 a apărut OZN-ul, celebru în zonă – de forma unei farfurii întoarse, argintiu-metalic – pe care l-am văzut şi eu, copil pe atunci în vârstă de şase ani. Sub privirile sutelor de oameni, strânşi ca la urs, OZN-l a staţionat deasupra bisericii din sat, timp de două-trei ore şi am aflat că acelaşi obiect întrerupsese în aceeaşi zi şi curentul din oraş, după ce stătuse câteva ore deasupra transformatorului de curent de la Soda Ocna-Mureş. Dar cel mai impresionat eveniment legat de OZN-uri l-am avut pe data de 24 noiembrie 1989, când un asemenea obiect, de mărimea lunii, care-şi schimba culorile, m-a urmărit pe mine şi pe trei colegi ai mei de facultate – când ne întorceam acasă, la Ocna Mureş, cu trenul, de la Cluj.  Apărea în geamul nostru – luna fiind în partea cealaltă a trenului şi „se juca” cu noi. Dansa pe lângă tren, începând cu zona Boju şi apoi, cu intermitenţe, până ce am ajuns acasă în Ciunga. Ne-a urmărit, inclusiv la trecerea podului peste Mureş. Întâmplarea s-a sfârşit printr-o sperietură uriaşă pe care am tras-o când împreună cu soră-mea am mers în grădină să-l vedem mai bine – şi obiectul a pornit direct spre noi, ca şi cum ar fi vrut să ne atace. Ne-am retras, îngroziţi, în casă şi n-am dormit toată noaptea. Un alt element: pe tot parcursul drumului nostru cu trenul, în afară de colegii mei, ceilalţi pasageri dormitau, nimeni n-a văzut nimic, purtarea lor fiind parcă asociată fenomenului Oz”. Apoi gazda mea se întoarce la relatarea evenimentelor stranii care se petrec în propria-i casă: „După ce mi-am procurat aceste obiecte provenind din locuri îndepărtate de pe glob, unele vechi de sute de ani, în urmă cu un an am avut un nou incident: pe la două noaptea am intrat în camera cu obiectele din Siria, Irak şi Arabia Saudită şi am surprins cum nişte luminiţe dansează, pur şi simplu, pe suprafaţa acestui serviciu de ceai, procurat din Siria, despre a cărui provenienţă nu ştiu nimic. Se afla la mine şi un prieten, Radu Vasile, din Baciu, care s-a crucit şi el de ce-a văzut”. Şi, pentru a risipi orice îndoială asupra evenimentului, îmi formează numărul acestuia. Bărbatul apelat îmi confirmă, cu promptitudine, spusele inginerului adăugând următoarele: „M-a chemat Jean din camera alăturată, unde dormeam şi am văzut exact cum nişte lumini joacă pe setul de ceai. Erau independente unele de celelalte şi m-am mirat teribil, fiindcă se petrecea un fenomen cu totul nepământean”. În continuare Marcu trece la povestirea unui nou lucru incredibil: „Trebuie să ştiţi că de la gospodăria mea poţi să numeri exact 12 km până la capătul pistei din Luna – Câmpia Turzii. Anul trecut, în timpul unor zboruri combinate româneşti şi NATO, la un moment dat pe cer a apărut un obiect ciudat care plutea fără zgomot. Avea formă de ou, o culoare metalică şi la un moment dat a fost interceptat de două Mig-uri şi a zburat, încadrat de ele, o oarecare distanţă. Apoi OZN-ul s-a oprit şi au apărut două elicoptere negre, fără însemne, împreună cu care a plecat mai departe dispărând din raza mea vizuală. Fapt care mă determină să afirm, fără urmă de şovăire, că autorităţile nu sunt străine de aceste fenomene”.

Urmele ghearelor reptilianului

Reptilianul, omul fără cap, pricoliciul şi combustia internă spontană

A venit rândul lui Ioan Vereş, „asistentul” inginerului, să relateze câteva întâmplări misterioase trăite în zonă, una chiar alături de Marcu: „În urmă cu cinci ani am făcut un foc în grădină şi am făcut greşeala să-l stimulez cu nişte benzină. A ieşit o pălălaie mare, iar din apropierea ei a ţâşnit o fiinţă reptiliană, înaltă de circa un metru şi jumătate. Aceasta s-a deplasat pe sub pământ, a ieşit apoi la suprafaţă, lovind uşa WC-ului cu ghearele şi apoi a sărit peste gardul de sârmă. Am văzut forma ei cum înainta, cu o viteză incredibilă, pe sub stratul de iarbă şi chiar şi acum, la cinci ani de la eveniment ghearele sale continuă să fie întipărite pe lemnul WC-ului  din curte”. Cât despre OZN-uri, Vereş a văzut mai multe, cel mai recent primăvara trecută: unul uriaş, care zbura încet, fără elice, deasupra cartierului, şi are ca martori patru-cinci persoane din zonă.  Dar cea mai impresionantă apariţie – însă de altă natură – a fost cea din primăvara lui 1989: “Coboram spre oraş prin zona Hagău şi brusc am văzut în vale un personaj extrem de solid, cu forma umerilor trapezoidală, care însă… nu avea cap! Am luat-o la fugă mâncând pământul”.

Nicolae Iuhos omul din Ciunga

Gazdei mele îi vine, brusc o idee şi mă pofteşte să-i facem o vizită unei familii din cartier. E vorba de o verişoară a lui, care munceşte împreună cu soţul în Spania şi s-a întors  acasă de sărbători – al cărei soţ a fost martorul unei întâmplări uluitoare. Ajunşi la vila somptuoasă a familiei Iuhoș, după mai multă muncă de convingere din partea inginerului, Nicolae Iuhoș, protagonistul întâmplării acceptă să mi-o relateze. Povesteşte acesta: “Când lucram la Telefoane, prin 1994, mi-am adus un coleg să doarmă la mine, fiindcă omul pierduse cursa care urma să-l ducă în satul sau. Era o noapte de iarnă friguroasă, cu lună plină şi la un moment dat văd că omului de lângă mine îi crescuse, brusc, păr pe faţă, iar ochii îi sticleau. Ne aflam la râpa lui Corpodean, o zonă unde s-au întâmplat multe, situată lângă casa tatălui arbitrului de fotbal Sorin Corpodean, cel care a murit prin combustie internă spontană, în propria casă”. Şocat, îl încurajez pe bărbat să continue, aprobat din ochi de inginerul Marcu. “L-am întrebat pe individul care nu mai semăna cu colegul meu: cine e el de fapt. Acesta, în schimb m-a îndemnat să-i dau o palmă, ceea ce am şi făcut. Ciudat, imediat după ce i-am ars una, acesta şi-a revenit – însă eu, de frică, l-am alungat şi i-am zis să se ducă unde ştie, fiindcă la mine acasă nu-l mai duc. De atunci m-am ferit de el ca de dracu, însă pot să vă spun că omul trăieşte bine-mersi, are acum vreo 45 de ani, e-n serviciu şi spre marea mea uimire a venit în urmă cu câteva luni să-mi citească un contor din gospodărie”. Însă, la străduinţa mea de a afla  numele personajului omul se sperie rău de tot şi se închide în sine, ca şi cum i-ar fi teamă ca nu cumva omul-lup să apară şi să se răzbune pe el când i-o fi lumea mai dragă. Îmi povesteşte, totuşi, în detaliu, cazul de combustie internă spontană de pe urma căruia şi-a găsit sfârşitul vecinul său, Nicodim Corpodean, nimeni altul decât tatăl cunoscutului arbitru de fotbal Sorin Corpodean: “Bătrânul era singur acasă, fiindcă nevastă-sa era dusă la Sorin şi în miez de noapte vecinii au văzut cum ies flăcări şi fum din cameră. Iar când au năvălit oamenii să-l salveze l-au găsit mumificat, ars complet, însă cu hainele neatinse pe el – şi la fel şi aşternuturile, impecabile. Ajunsese la circa 60-70 de centimetri, mărimea unui copil mic. Totuşi, familia l-a îngropat într-un sicriu normal, ca să se evite discuţiile suplimentare pe această temă, dar povestea s-a răspândit rapid în sat”.

geniul asezarii

Cu Gheorghe Vinţan, traducătorul Tăbliţelor de la Tărtăria

Părăsim, împleticindu-ne, vila familiei Iuhoș şi ne întoarcem la casa inginerului Marcu, unde ne aşteaptă cel mai interesant personaj dintre toate cele pe care le cunoscusem până atunci: Gheorghe Vinţan, renumitul traducător a trei tăbliţe de la Tărtăria, cea mai veche scriere din lume, datând din 5.300 îH, descoperite prin anii `60, tot în judeţul Alba. Am aflat că Vinţan reuşise această extraordinară performanţă în anii `80, sub îndrumarea profesorului Antoine Cavigneux de la Muzeul Luvru, pe care-l cunoscuse în Irak, cu prilejul săpăturilor făcute de acesta la ruinele vechiului Babilon. Vinţan, autor a unsprezece cărţi – de literatură dar şi de arheologie, cea mai cunoscută fiind lucrarea “Sumerul, Babilonia şi Asiria” –  s-a stabilit în Spania în urmă cu circa 17 ani, sătul de România, după ce nişte escroci i-au falimentat, cu sprijinul autorităţilor, afacerea pe care o începuse. A venit acasă de sărbători şi, printr-o fericită coincidenţă l-am întâlnit chiar în ziua când omul a împlinit 69 de ani. Mi-am dat seama imediat că Vinţan are o biografie de erou de film, aş fi vrut să i-o aflu mai în detaliu – însă acesta s-a eschivat, elegant, spunându-mi că îl aşteaptă oaspeţii acasă. Îmi promite, totuşi, că-mi va oferi cu un alt prilej un interviu cuprinzător. Însă nu m-a lăsat baltă şi mi-a mărturisit următoarele: “Aflat cu munca în Irak, prin T.C.I. Cluj, făceam sisteme de irigaţii acolo şi utilajele se aflau la noi. Acolo, la Babilon, m-am împrietenit cu profesorul francez şi aşa am ajuns să traduc cele trei tăbliţe de la Tărtăria, care dovedesc legătura dintre civilizaţia spaţiului carpato-danubio pontic, mai precis a zonei transilvănene cu cealaltă, a Sumerului, din Mesopotamia, între anii 4.000 – 3.500 îH. Nimeni în afară de mine n-a ştiut pănă la acea oră să le traducă şi eu am făcut-o la Paris, ajutat de domnul profesor, unde am ajuns după multe peripeţii cu Securitatea, înainte de revoluţie. E o minune pe care nu mi-o explic faptul că am ajuns acolo, în Irak – eu care m-am născut la Ciunga, unde există o civilizaţie asemănătoare, îngropată – şi vă mărturisesc sincer că  abia acolo la Babilon m-am trezit cu adevărat – fiindcă până atunci dormisem”. Apoi, grăbit, înainte de a se retrage îmi spune în şoaptă, ca şi cum mi-ar împărtăşi un lucru de mare taină: ”Credinţa mea este că relicvele civilizaţiei sumeriene sunt distruse deliberat acum pentru că în ele apar multe lucruri legate de secretele apariţiei omenirii şi de promotorii civilizaţiei umane, cu totul şocante, care răstoarnă teoriile promovate de americani şi evrei. De asemenea, Războiul din Golf, în afară de petrol a avut ca scop distrugerea pentru totdeauna a relicvelor şi acum, prin aşa-zisul I.S.I.S., stingerea urmelor acestei civilizaţii care vorbeşte despre trecutul – dar mai ales despre viitorul omenirii”!


Ing. Ciprian Oltean, cercetător fenomene paranormale: ”La fel ca şi în Pădurea Baciu de lângă Cluj în această zonă există o aşezare neolitică sau chiar mai veche, de tip Lepenski – Vir (n.n. – două aşezări din Sudul Dunării, din România şi Serbia) mai puţin studiată, aflată în stare de conservare. Se pare că fenomenele paranormale au legătură cu zona sau cu artefactele din zonă şi sunt „revelate” sau „potenţate” de anumiţi subiecţi cu sensibilităţi aparte. O caracteristică interesantă a siturilor de acest tip este descoperirea multor obiecte de cult sau magice, pe lângă cele specifice traiului zilnic sau manufacturier. Persoane senzitive afirmă că respectivele obiecte îşi păstrează încărcătura magică şi după mii de ani, poate prin faptul că nu au fost „deranjate” sau scoase la lumină. În funcţie de cultura şi imaginaţia fiecăruia se creează precum nişte proiecţii mentale, însă se materializează pentru că în zonă există suportul care duce la acestea”.

Sorin Grecu

LĂSAȚI UN MESAJ