Libertatea vine de departe ca dat al vieţii, dintr-un moment al nemărginirii ei însoţind fiinţa umană şi, treptat, întreaga umanitate astăzi. Fenomene preconceptuale sunt tot mai sesizabile şi concrete în precreştinism, apoi indubitabile în gândirea şi manifestarea personalităţilor, culminând cu presocraticii şi asumarea libertăţii de anticii greci: Socrate, Platon şi Aristotel. Sursele libertăţii ca şi cuvânt, noţiune, concept şi categorie filosofică sunt vechi, bogate în sensuri, nuanţe şi, când se invocă în drept, semnifică împlinire, limpezire şi fermitate. În doctrina juridică exprimă: „… gradul de înţelegere a necesităţii, de cunoaşterea legilor obiective ale realităţii şi de stăpânire a acestora în funcţie de gradul dezvoltării social-istorice, mai sintetic spus, posibilitatea de a acţiona sau nu, a alege sau nu în conştiinţă de cauză” (MDE, p. 534).
Libertatea omului ca acţiune, gândire şi înfăptuire politică şi juridică, conştientizat sau nu, cuvântul, ideea sau sistemul este flamura cea mai ştiută şi răspândită în lume, înălţată de piscurile gândirii geniale. Au fost amintite câteva nume. Dar apropiindu-ne de modernitatea civilizaţiei Occidentale: „Am văzut că întregul sistem juridic al lui Kant se bazează pe idea de libertate sau de voinţă liberă, pe care o consideră ca esenţă fiinţei noastre, unicul absolut pe care mintea poate să-l cunoască” (E. Sp. 142).
Sorgintea ideii de libertate este conţinută în dreptul natural şi în dreptul omenesc. Ea este o necesitate a vieţii sociale şi o permanenţă indiscutabilă. Atât de generală şi importantă e problema libertăţii şi a respectării efectivei asumări, încât se însumează conştiinţei morale. Dar acelaşi mare gânditor al mileniului doi conchide că: „Nu numai libertatea individuală trebuie să se afirme, ci şi libertatea colectivă a grupului social” (Ibidem).
Nimic nu este mai actual în ţara noastră astăzi şi mai avertizator, ca şi concluzia că, nerespectarea condiţiilor şi practicarea abuzivă a unui liberalism populist ar rea politici de partid unic şi: „Libertatea absolută ar duce la anarhie”. Există sporadic, insular – să zicem, acest fenomen în România. Conţinutul şi norma constituţională de libertate are o interpretare şi înţelegere în atâtea feluri câţi o citesc sau invocă. De la aplicarea restrictivă şi până în cealaltă limită, excesivă, toate treptele sunt individual sau colectiv trăite, exclamate şi transmise prin mass-media şi presa scrisă. Este cea mai dăunătoare şi gravă oscilaţie când se constată extreme în actele magistraţilor. Din păcate, sunt ilegalităţi care se produc în numele libertăţii şi în acest domeniu; încă prea multe fragilităţi.
Abuzul nelimitat şi aproape generalizat este în spaţiul interpretării noţiunii şi „dreptul la libertate”: Fără greş se poate afirma că în vârful falsului înţeles stă în politica zilei şi a comico-tragic când erorile sunt comise de însăşi politicieni şi parlamentari. Nu de toţi, de unii, o minoritate dintre ei. Nu vreau să generalizez, nu vreau să exprim abstracţiuni. Întotdeauna trebuie să exemplific, să concretizez, să dau nume, ca în cazul „judecătoarelor” mele. Şi o voi face în orice speţă şi în viitor, nu mai cred orbeşte în justiţia românească. Am mascat îndoielile, ştiam că nu-i chiar aşa, am făcut-o şi dintr-un sentiment de solidaritate pentru studiile universitare comune. De la cazul procesului meu grăniceresc şi pierderea proceselor pentru restituirea averilor comunitare strămoşeşti, îndurându-le personal. Şi mai lovit sunt. Sufăr când se arată pe micul ecran TV corupţia în justiţie. Se constată că nu este domeniu şi verigă a acestei puteri de stat curată: judecători, procurori, anchetatori, avocaţi, executori, martori şi până la serviciile speciale. Şi chiar foarte rare cazuri de inşi identificaţi corupţi, din a patra putere de stat, presa. Dimpotrivă. Dar unii pun cătuşe arestaţilor prin vorbe rea alarmante şi asurzitoare.
Teodor Tanco
