O postare pe facebook a unui prieten din copilărie, Ovidiu Chesăuan – descendent al unei familii de renumiţi fotografi ai Clujului – m-a determinat să pornesc spre Suceagu, imediat după lecturarea ei. Mesajul său suna astfel: „Toata lumea zice că e pădurea Hoia-Baciu cu OZN-urile. De fapt e pădurea Suceagului şi dacă intră prin orice pădure din zonă, o persoană simte ceva. Eu cel puţin m-am zăpăcit, la fel şi căţeaua mea. Am intrat direct într-o alta lume, adică tot pământeană, dar cu o climă ecuatorială. Cine nu crede şi are curaj să vină să simtă”.
Urlete, lumini, ţârâituri misterioase în pădure
Cursa CTP, luată din faţa Gării Mici, mă duce la Suceagu în circa 10-15 minute. Prietenul meu, Ovidiu, mă aşteaptă serios şi, drept argument suprem, că nu glumeşte, e însoţit şi de câţiva săteni – de la tineri de 20 de ani până la oameni trecuţi de 70. Cu toţii doresc să-mi confirme spusele lui – prin relatările întâmplărilor trăite. De altfel, în urmă cu trei-patru ani cineva din sat îmi povestise cum, aflat pe dealul respectiv, fusese urmărit la mică înălţime, de un obiect de tip OZN, dar pentru că nu putuse să-mi aducă martori care să ateste spusele sale aşezasem cazul într-un “sertăraş” al memoriei mele latente. Totuşi aşteptam să se declanşeze, cândva, declicul – şi, iată, acest fapt s-a petrecut. Însă, când l-am înştiinţat că voi veni să “anchetez” problema, acesta a dat bir cu fugiţii şi mi-a tăiat-o scurt zicându-mi că e vorba, probabil, de o confuzie deoarece nu el a fost cel care mi-a relatat-o. Aşadar, împreună cu cei care ţin morţiş să relateze evenimentele trăite de ei, indiferenţi la “gura satului”, ne aşezăm la masa de pe terasa unui privatizat din centrul satului şi – afară fiind caniculă – dialogul nostru începe cu câte un suc sau o bere în faţă. Sparge gheaţa un tânăr dezgheţat, în vârstă de 37 de ani, Ioji, bucuros că a întâlnit pe cineva interesat de povestea întâmplării care-l frământă de ani de zile: ”Odată am urcat pe dealul de deasupra satului, împreună cu şase-şapte oameni şi printre ei se afla şi pădurarul. La un moment dat am auzit ţârâitul unui telefon şi am pornit cu toţii spre locul de unde ni s-a părut că venea sunetul. Iar, culmea, când ajungeam la locul respectiv, brusc ţârâitul se auzea din altă parte. Asta s-a întâmplat de mai multe ori, până ce ne-am lăsat păgubaşi şi ne-am dus în treaba noastră, în timp ce telefonul ţârâia în continuare, parcă jucându-se cu noi”. Intervine în discuţie un alt tânăr care, din motive lesne de înţeles, refuză să-şi prezinte identitatea: “Într-o noapte, pe la ora doisprezece, am mers la tăiat lemne, înarmaţi cu drujbe. Dar n-am putut face lucrul acesta fiindcă auzeam tot timpul nişte urlete înfiorătoare de femeie, care ne scoteau, pur şi simplu din minţi. Am reuşit totuşi să ne apucăm de lucru abia după ora patru şi jumătate dimineaţa, când urletele au încetat. Pot să vă spun cu mâna pe inimă: ceva mai înfiorător nu cred că am auzit sau o să mai aud vreodată”… Până în acel moment dl. Lazăr Francisc, cel mai vârstnic om de la masă, ascultase cu luare-aminte totul. Acesta, un bărbat în vârstă de 71 de ani, om de o înaltă probitate morală, fost lăcătuş-mecanic la CFR îşi începe şi el relatarea: “Bunicul meu a avut 16 hectare de pădure la Poiana Rotundă, aparţinătoare din punct de vedere administrative de Suceagu şi oarecum legată de Pădurea Baciului. Eram pe atunci copil de 14-15 ani, elev la şcoala profesională din CâmpiaTurzii. Ne aflam în vacanţă, era în vara anului 1960 şi venisem la pădure cu carul cu boi, însoţit de bunicul şi doi fraţi. Brusc, în faţa noastră a apărut o farfurie zburătoare, mare cât trei-patru găleţi puse laolaltă, care avea şi trei picioruşe metalice la bază, ca un tren de aterizare. Ne-am speriat tare şi bunicul ne-a zis să ne lipim de copaci, că-s ceva fenomene, dând impresia că stăpâneşte situaţia, însă se vedea bine pe faţa lui cât e de înspăimântat. A durat totul vreo jumătate de oră până ce obiectul s-a ridicat şi-a dispărut printre copaci şi abia după aceea am tăiat o căruţă-două de lemne şi am pornit spre casă”.
“Îmi legănam nepoţii pe lianele din această pădure”
Şi Ovidiu se oferă să facem o mică excursie până pe culmile dealului, ca să-mi arate pe viu lumea despre care mi-au vorbit companionii noştri. Însă, când să pornim spre maşina sa, parcată în stradă, apare – ca din întâmplare – un alt clujean stabilit în zonă, dl. Dorin, informatician de profesie. La vederea acestuia Ovidiu nu-l lasă cu niciun preţ să se retragă şi se ţine de el să ne povestească ce a văzut, recent, la rândul său. Mărturiseşte acesta, văzând că n-are încotro, descleştându-şi însă destul de anevoie fălcile, probabil de teama ridicolului: “Acum câteva luni am mers cu jeep-ul pe lângă pădurea Bogoşur şi am văzut cum o lumină se deplasează, în viteză, de pe un deal pe altul. M-am îngrozit, pur şi simplu şi nici acum nu am vreun răspuns la ce am văzut atunci”. După această mărturie, luată în sat, urcăm în maşina lui Ovidiu, împreună cu acesta şi cu dl. Lazăr, dar nu înainte ca bărbatul să ia de acasă slănină, ceapă, roşii pentru o gustare pe care să o savurăm în vârful dealului. Mi se adresează Ovidiu: “Dorin făcuse mişto de mine tot timpul, de aceea am insistat să ne zică ce-a remarcat, fiindcă l-am văzut teribil de înspăimântat”. Apoi, conducând pe un drum sinuos, plin de hârtoape şi serpentine, Ovidiu mă previne asupra caracterului pădurii pe care o vom vizita: “Când am intrat acolo, am avut un şoc fizic: parcă mă aflam deja într-o altă lume, cu liane curgând de peste tot din copaci. Până şi căţeluşa mi s-a rătăcit şi am avut nevoie de o jumătate de oră ca s-o găsesc. Plus că în urmă cu câteva luni am văzut, de acasă, exact deasupra acestei zone un obiect enorm, în formă de disc având pe muchiile laterale circa douăzeci de luminiţe, care în aproximativ o oră s-au stins, treptat, toate”. Intervine în discuţie şi dl. Lazăr: “Aici obişnuiam să-mi aduc şi nepoţii, când puştii erau mai mici şi ne jucam minute în şir cu lianele acelea care abundă în zonă. Credeţi-mă, n-am văzut aşa ceva niciunde”. Ajungem, în sfârşit la pădurea Bogoşur (n.n. – în maghiară, “deasă”), după un drum de circa douăzeci de minute şi după ce parcăm maşina păşim în interiorul ei. Şi, într-adevăr, am avut un adevărat şoc văzând cum curgeau lianele din copaci, de parcă ne-am fi aflat într-o pădure de la tropice. O tăcere apăsătoare plana, astfel că – după ce am făcut câteva fotografii, doar-doar voi surprinde pe “digital” vreun obiect sau entitate – am ieşit la lizieră. Adaugă apoi Ovidiu: “Cei pe care i-ai întâlnit în sat şi ţi-au povestit ce-au văzut sunt numai o mică parte din martorii unor astfel de evenimente stranii. Eu mai cunosc vreo câteva zeci, dar, oameni simpli fiind nu cred că o să recunoască, de teamă să nu fie consideraţi nebuni. De pildă eu, care fac şi taxi, am dus doi vecini la Cluj şi aceştia mi-au povestit, înspăimântaţi, cum într-o noapte au văzut cum se deplasau diverse lumini pe suprafaţa dealului şi se jurau că n-o să mai intre în zonă în viaţa lor. De aceea am scris acel mesaj pe facebook, cumva în disperare de cauză – fiindcă sunt sigur că locul acesta nu e cu nimic mai prejos decât pădurea Hoia-Baciu, de care-l despart doar vreo şapte kilometri şi ar merita şi el cercetat”.
Sorin Grecu
