Iosif Rus, profesorul din Gherla de 101 ani, care a trecut prin război cântând la vioară!

87

La cei 101 de ani ai săi, profesorul Iosif  Rus citeşte fără ochelari şi urcă mai sprinten decât un tânăr etajele blocului în care locuieşte. A trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial cu vioara în raniță, deşi un instrument extrem de valoros i-a fost furat pe front de către ruşi. El mărturiseşte, astăzi, cu  detaşarea pe care i-o dă vârsta, că a fost un om norocos în viaţă: „Norocul nu m-a părăsit pe parcursul vieţii, în primul rând pentru că n-am fost bolnav vreodată. Apoi, pentru că, deşi rănit la şold, nu am fost atins la mână, astfel că am putut cânta la vioară. Şi norocos am fost iarăşi pentru că, pe front, de fiecare dată scăpam teafăr, deşi zeci de militari mureau lângă mine”.

„De la tata am moştenit gena longevităţii”

Mărturisesc, după ce-mi programasem plecarea la Gherla dorisem să renunţ fiindcă aflasem, în autogara Cluj, chiar înainte să urc în microbuz că bătrânelul – dintr-o stranie cochetărie, de parcă i-ar fi furată aura odată cu declanşarea aparatului – nu este niciodată încântat să-şi facă fotografii şi pe deasupra, chiar şi puţinele fotografii pe care le deţinea fuseseră rătăcite accidental de către familie. Astfel, mi se părea oarecum absurd să încerc să-i reconstitui viaţa fără un minim suport de imagini, aşa că îmi cerusem deja banii înapoi pe bilet, hotărât să renunţ la deplasare, iar bărbatul de la casierie s-a executat, amabil. Dar, înainte de a mă depărta, am intrat în vorbă cu el şi am aflat că e gherlean şi-l cunoaşte bine pe profesorul Rus. Apoi, după ce i-am mărturisit deziluzia mea, omul m-a sfătuit să mă răzgândesc – nu din patriotism local – ci pentru că, efectiv, bătrânelul e un adevărat fenomen al Gherlei, o persoană cum rareori întâlneşti. Aşa că, mergând pe „mâna” lui, în minutul următor eram instalat deja, confortabil, în cursa Cluj-Napoca – Gherla, care a pornit – doar cu doi călători – spre destinaţie. Şi, după cum se va vedea mai târziu, până la urmă nu voi regreta că i-am ascultat sfatul… După descinderea în municipiu, îl întâlnesc degrabă pe dl. Marius Jiman, soţul nepoatei lui Iosif Rus. Acesta mă aşteaptă la bariera de la calea ferată, situată pe şoseaua care duce spre Mănăstirea Nicula. Ne întoarcem, şi apoi intrăm într-un bloc aflat în proximitate şi urcăm la apartamentul lui Iosif Rus şi al soţilor Jiman. Acesta, sprinten ca un  tânăr şi fercheş, nevoie-mare, mă aşteaptă în prag, bucuros de cunoştinţă. Mă scanează cu o privire pătrunzătoare, de dascăl, şi ne deplasăm în sufragerie, unde Iosif Rus îşi începe, fără prea multe tatonări, depănarea poveştii vieţii:„M-am născut în satul Ghiolt, comuna Ţaga. Tata a fost în Primul Război Mondial prizonier în Siberia, iar mama a murit în anul 1918, de Rusalii, când eu aveam doi ani şi şase luni. Mai aveam încă trei fraţi, cu toţii mai mari. Tata s-a întors în noiembrie 1918 din Rusia şi s-a recăsătorit, având cu cealaltă soţie încă doi copii. Mama de-a doua a murit în 1974, iar tata în anul 1978, la vârsta de 95 de ani. Poate că de la el moştenesc această genă a vitalităţii şi longevităţii, astfel că dintre toţi fraţii mei am rămas la această oră singurul în viaţă”.

intrun cvartet de coarde

Învăţător la Penitenciarul Gherla şi apoi militar pe graniţă

Îşi începe şcoala primară, abia la patru ani după Marea Unire de la 1  Decembrie 1918, pentru că a durat ceva timp până s-a instalat în zonă şcoala românească. Explică profesorul: „Am început la vârsta de şapte ani, după ce ne-or adunat – exact ca-n „Amintirile din copilărie” ale lui Creangă – cu bădiţa Vasile Moldovan, cantorul bisericii, într-o singură clasă, pe toţi – mici şi mari – iar singura noastră obligaţie era să aducem în fiecare zi câte un butuc pentru foc. Iar sâmbăta venea la noi preotul Andrei Bujor – împuşcat mai târziu, în 1944, de către horthyşti, la Mureşenii de Câmpie –  care făcea un fel de oră de „procitanie” (n.n.- religie) dar şi de verificare a cunoştinţelor noastre.” Îşi continuă studiile, în 1927, la Cluj, în cadrul Şcolii Normale, aflată pe atunci în proximitatea Pieţei „Mihai Viteazu”, lângă actualul Liceu „Nicolae Bălcescu”, dar nu înainte de a trece un examen dificil. „Ţin minte, la matematică am avut un examen scris, cu o problemă în care, după ce mi se dădeau dimensiunile unei lăzi cu zahăr, mi se cerea să răspund cât costă zahărul. Eram în bancă împreună cu un elev de la Casa Copilului din Cluj. Acolo a venit un inspector şi ne-a zis: „Mă copii, rezolvaţi problema prin regula de trei simplă”. Eu nu ştiam metoda aceasta şi am tras cu ochiul la coleg, dar până la urmă am rezolvat-o altfel, cum ştiam eu, prin adunări şi scăderi. Iar concursul oral s-a făcut afară, în curte, în faţa părinţilor. Ambele le-am luat, cu brio”. Arată, mai departe că a rămas la Cluj trei ani, însă pentru că tatăl său n-a mai avut bani l-a adus acasă, la Gherla, în 1930, la Şcoala Normală, exact în anul când s-a mutat Episcopia Greco-Catolică la Cluj. A absolvit aici „şcoala săracilor”, Şcoala Normală de Băieţi din Gherla – o şcoală cu profesori extraordinari, în ciuda poreclei dobândite. „Ce mi-a părut cel mai rău după plecarea de la Cluj a fost că am pierdut profesorii de vioară, adevărate personalităţi muzicale  – şi m-am trezit în Gherla mea unde numai un coleg sau doi cântau la acest instrument. Iar pentru că eram cel mai bun la muzică, la absolvire dirigintele meu, preot la Penitenciarul Gherla, m-a dus acolo ca învăţător al deţinuţilor minori – însă pe post de gardian cu atribuţii de învăţător – între alte douăzeci şi cinci de cadre didactice”. După satisfacerea stagiului militar, ca TR-ist, între 1937 – 1938, Rus este numit suplinitor în două localităţi: Groape, lângă Târgu Lăpuş şi de asemenea un sat lângă Ileanda, dar numirea oficială de la minister îi vine pentru comuna Baciu, judeţul Braşov. Se întoarce la Penitenciarul Gherla, detaşat fără voie, în 1939,  iar în 1940, după atacul Poloniei de către Hitler armata îl mobilizează şi ajunge, împreună cu regimentul său la graniţa de vest a ţării, unde rămâne până la Diktatul de la Viena din 30 august, 1940. „Momentul acesta a fost tulburător în viaţa mea şi a Ardealului, fiindcă e tragic să cedezi acest pământ sfânt, fără luptă, datorită unor împrejurări istorice. De acolo am fost lăsaţi la vatră, iar restul camarazilor mei s-a deplasat la Râmnicu Vâlcea. Plângeam cu toţii, distruşi că trebuie să lăsăm Ardealul de izbelişte, fără luptă”, explică profesorul, cu o mină tristă, parcă retrăind clipele de atunci.

Iosif Rus in 1966

„Vezi, să nu apar prea bătrân în poză”!

După doi ani de şedere acasă , la Baciu, lângă Braşov în 1942 a fost mobilizat la Regimentul 95 Infanterie Turnu Severin, începând pregătirile pentru război, împreună cu armata germană, pregătire ce a durat o lună. Apoi a pornit cu unitatea lui spre Caucaz. „La un moment dat, după atacul lui Hitler asupra Stalingradului, Frontul de Vest a fost oprit şi am instalat sârmă ghimpată între noi şi ruşi. Însă, după primul atac al ruşilor din Caucaz, la 1 octombrie 1942 m-am trezit că de pe urma măcelului de atunci, din totalul de 40 de militari ai plutonului nostru am rămas rapid 20”, mărturiseşte profesorul. Adaugă apoi că marea ofensivă a armatei sovietice a început la 4 aprilie 1943, cu 43 de baterii de tunuri, care operau pe o suprafaţă de patru kilometri, plus artileria grea cu care ruşii atacau, de la distanţa de 18 km. La această ofensivă Iosif Rus este rănit la şold şi împreună cu căpitanul unităţii, rănit şi el, este mutat într-o unitate nemţească, aflată într-o comună destul de îndepărtată. „De acolo, ne-au pus într-o maşină şi ne-au trimis până-n Crimeea, unde am fost tratat la un spital românesc. Apoi, pentru o îngrijire mai  bună, ne-au trimis la Bucureşti, în vinerea Paştilor anului 1943. Am avut un mare noroc şi schija a ieşit singură din şold, iar medicul s-a tot minunat de asta fiindcă şansa să nu fi rămas şchiop era de una la mie… Iată, a fost încă o dovadă că m-am născut sub o zodie norocoasă”, mărturiseşte interlocutorul meu. După bombardamentul americanilor asupra Severinului, de şase ori, în noaptea de Paşte a anului 1944 profesorul are din nou un noroc orb: întoarcerea armelor împotriva nemţilor îl prinde acolo şi nu este trimis pe Frontul de Vest, împotriva nemţilor, ci e numit şeful unui depozit din Turnu Severin pentru a administra capturile făcute de români în Transnistria – capturi care trebuiau aduse înapoi de la Craiova, Târgu Jiu, Filiaşi, etc. „Nu făceam altceva decât să inventariez maşinile de cusut, dulapurile frigorifice, cerealele, animalele şi multe alte lucruri – care erau aduse acolo. Şef îmi era colonelul sovietic Vokov, care glumea tot timpul cu mine zicându-mi că mă numesc Rus, dar tot nu sunt rus de-al lui. Apoi, toate capturile astea le-am pus în douăsprezece şlepuri şi le-am transportat la Galaţi, pe Dunăre. Dacă nu aveţi imaginea clară a problemei, trebuie să ştiţi că într-un asemenea şlep intrau nu mai puţin de 80 de vagoane. Iar sfârşitul războiului, 9 mai 1945, m-a găsit la Galaţi, pe un asemenea şlep. M-am întors la Severin în iunie 1945, iar în 1948 când s-a făcut reforma învăţământului – cu totul cu mine – erau în Severin patru profesori de muzică”, adaugă Rus. Părăseşte apoi camera, la rugămintea mea, ca să-şi aducă vioara şi să mi-o arate. A fost metoda mea ca să-l determin cumva să stea la poză cu vioara în mână, cunoscându-i aversiunea pentru şedinţele foto. Intervine, zâmbind cu dragoste soţul nepoatei, în timp ce bătrânelul cotrobăie, cu zgomot, prin dulap: „Actuala lui vioară e excelentă, de dată mai recentă, din secolul XX, dar a avut una de prin secolul al XIX-lea, formidabilă şi scumpă, dar pe care i-au furat-o însă ruşii în timpul războiului”. Apare, radiind, profesorul şi îi fac astfel câteva „shot”-uri în postură de muzician, aşa cum a fost întreaga sa viaţă – indiferent că s-a aflat pe timp de pace sau de război. Nu este foarte încântat de gestul meu şi-mi aruncă, avertizându-mă mai în glumă, mai în serios: „Vezi, să nu apar prea bătrân în poză”!

Rus in familie 100 de ani

Iubit de ursitoare

Îşi continuă relatarea poveştii vieţii sale, referindu-se la activitatea muzicală: „Încă din anul 1946 muncesc metodic în domeniul muzical. La Târgu Severin, de pildă, am avut ansambluri de copii şi orchestră. Cântam intens la vioară încă din perioada studiilor de la Cluj, din 1927, când vioara era obiect obligatoriu în cadrul programei şcolare. Am continuat apoi la Gherla, începând cu 1954 – întâi la Şcoala Pedagogică şi apoi la Casa Pionierilor, până la pensionarea mea care a avut loc în anul 1980. Dar continuă chiar şi acum, cu numeroase concerte, tot la Casa de cultură, unde director e Marius Guţă, elevul meu din ultima serie de copii pe care i-am pregătit la Casa Pionierilor. Dar cânt şi-n corul Bisericii Ortodoxe din municipiu, precum şi-n Corala „Magna” a oraşului. De asemenea, timp de 43de ani am lucrat cu numeroase formaţii artistice ale oraşului, inclusiv cu cele maghiare… Asta, pe lângă fanfară, coruri, formaţiile de dansuri, teatru sau trupa de operetă, aceasta din urmă fiind tot a maghiarilor. Să nu mai spun de onoarea care mi s-a făcut în octombrie 2015, când, la împlinirea vârstei de 100 de ani am primit titlul de cetăţean de onoare al municipiului”. Îl rog să-mi povestească câte ceva despre soţia lui, Eugenia, decedată în urmă cu 29 de ani, în 1988. Mărturiseşte acesta, cu un aer trist, semn că durerea pierderii ei rămâne vie chiar şi după atâţia ani: „Ne-am cunoscut la Ocna Mureş, oraşul ei natal, când am fost în trecere cu armata pe acolo, însă ne-am căsătorit mult mai târziu, în 1954, când ne-am regăsit. N-am avut copii împreună – în schimb avusese ea un băiat, dintr-o relaţie trecută – pe care l-am trecut, bineînţeles pe numele meu. Iar el a avut o fată, pe nepoata, iar nepoata pe scumpa mea strănepoată”. Îşi încheie rememorarea cu acelaşi aer tonic, optimist, pe care i-l ştiam: „În orice caz, nu mă pot plânge fiindcă viaţa mea a fost cumpătată şi liniştită – deşi cu necazuri multe, dar pe care am încercat să nu le bag în seamă. Iar norocul nu m-a părăsit nicio clipă, ca dovadă că am ieşit cu bine dintr-o mulţime de situaţii-limită. Plus că în patruzeci şi trei de ani de serviciu n-am fost niciodată bolnav sau internat în spital, fapt care se poate numi, evident, tot noroc. Dar şi să-mi păstrez vederea şi mintea intacte la această vârstă cred eu e o nouă dovadă că mi-au prevestit numai de bine, la naştere, ursitoarele”!

Iosif Rus, cu strănepoata


Marius Jiman, soţul nepoatei lui Iosif Rus: „Eu locuiesc la dânsul din 1990 şi-n tot timpul acesta care a trecut nu ne-a jignit niciodată, n-a spus ceva deplasat sau nepoliticos. E un om foarte calm şi cred că viaţa lui lungă e datorată şi psihicului său puternic. Are totul împărţit, cu chibzuinţă: banii pregătiţi pentru plata apei, gazului, cheltuielilor – şi de când îl ştiu primul lucru pe care-l face când o primeşte plăteşte utilităţile, ca să nu rămână cumva dator. În rest, programul lui arată astfel: se trezeşte zilnic la ora 7.00, ascultă ştirile la radio, apoi merge la baie şi se bărbiereşte. Mănâncă fix la ora 8.00. Când nu suntem noi acasă, îşi prepară singur tot ce-i trebuie. În schimb, trebuie să aibă la masa de amiază ciorbă, de aceea i-o pregătim din timp. Dimineaţa, la 9.00, pleacă în oraş după ziarele la care e abonat şi stă cu prietenii şi cunoscuţii până la ora 12.00. Apoi se întoarce acasă şi citeşte ziarele, fără ochelari, până la 13.00 când ia masa. Apoi, de la 13.30 la 15.30 se odihneşte, după care iese din nou în oraş, la plimbare. Se întoarce la ora 19.00 – asta vara, iarna mai devreme – când se aşează  pentru maxim douăzeci de minute la televizor, la ştiri şi apoi adoarme cu o carte în mâini, fiindcă nu poate dormi dacă nu citeşte în fiecare seară câteva zeci de pagini”.

Sorin Grecu

LĂSAȚI UN MESAJ