Despre vizita mea în Anglia, în 3000 (şiunpic) de semne

În primul rând trebuie să mărturisesc faptul că pentru cele şapte zile pe care urma să le petrec în Anglia nu mi-am propus să aloc foarte mult timp asimilării elementelor de cultură şi civilizaţie englezeşti, planul meu fiind aceala de a orbita cât mai mult în jurul posteriorului frumoasei mele iubite care locuieşte, momentan, acolo. Chiar şi aşa, cu această misiune în cap şi fără să fi vizitat Big Ben-ul sau să fi dat mâna cu Regina, nu am reuşit să nu remarc ce era de remarcat, să observ ce era de observat legat de acest minunat popor.

De cum am coborât din avion pe teren saxon, primul lucru pe care m-a întâmpinat a fost legendara vreme mohorâtă engleză, care mie, nu ştiu de ce, mi-a amintit de acele zile de 15 septembrie când începea şcoala şi toţi copii dădeau în depresie. Mi-am amintit imediat de faptul că sufăr de ceea ce specialiştii numesc meteosensibilitate, dar am trecut rapid peste asta. Era să fiu călcat ca o mâtă de nenumărate ori fiindcă acolo regula „stânga-drepta” nu se aplică atunci când treci strada. M-am plimbat cu taxiul condus de un pakistanez şi am băut bere la pint cu cinci lire bucata. Pentru mine, aceste evenimente minore au valoarea unor mici suveriruri, care mă ajută să simt şi să înţeleg mai bine locurile pe care le vizitez. Am întâlnit multiculturalismul în cea mai vie formă a sa, de la vecinii mei – unul italian de culoare şi cel mai probabil o columbiancă a cărei voce plăcută umplea casa dimineaţa, până la magazinele poloneze în care găseai aproape de toate ca în ţară, doar că la suprapreţ.

Am rămas mut la întâlnirea cu politeţea şi gradul de civilizaţie al britanicilor sui mai bine zis a populaţiei locale. Şi zic asta pentru că în Anglia politeţea este un mod de viaţă, adoptat atât de către englezii veritabili, cât şi de imigranţi sau de către turişti. Indiferent dacă vei cumpăra dintr-un magazin pe al cărui patron îl cheamă Henrry sau Mohamed, sau dacă valoare achiziţiilor este de 20 de lire sau de 40 de penny, poţi fi sigur că vei fi tratat cu atenţia cuvenită. Într-un fel mă simţeam prost pentru că nu eram obişnuit să se poarte cineva cu mine cu mănuşi, ştiţi voi cum e la noi, dar după aceea mi-am dat seamna că nu are sens. Mi-am zis că la ei bunul simţ e întipărit în ADN, ei îl au în sânge,şi noi nu, de aceea nu are sens să mă simt ruşinat că vin din Est şi la noi „soarele răsare doar dacă-l plăteşti”, cum ar zice cei de la mafia. Fără să vreau, mi-am amintit de orele de istorie în care ni se explica pe un ton familial că noi, românii, nu am avut timp să căutăm piatra filosofală sau să se dezvolte artistic, pentru că am avut de luptat cu turcii. Mi-am zis că nu există scuză mai patetică şi am realizat că generaţia pe care o reprezint are o mare problemă de „self esteem”.  

La un moment dat mă gândeam să scriu aceste rânduri de acolo, de departe, să fie fresh şi „de la faţa locului”, cum ar zice unii dintre mult mai experimentaţii mei colegi jurnalişti. Mă gândeam că aş fi scris mai „englezeşte” însă am decis să nu o fac pentru că ştiam că atunci când voi reveni în Cluj şi la noi va fi primăvară.  

Sabin RIPAN

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.