CE A FOST ÎN DECEMBRIE 1989: REVOLUŢIE SAU „GÂLCEAVĂ”

42

Se precipită evenimentele, se aglomerează istoria în Europa şi în ţară încât alungă faptele de presă din hebdomadar în cotidian. Nu mai am răgazul să precizez înţelesul conceptului de libertate precum îmi propusesem, având multe de comunicat pentru că acum public liber în acest săptămânal; fără a fi cenzurat.

Cuvântul revoluţie care s-a auzit după consumarea faptelor sângeroase de vârf, nu ştiu unde şi cine l-a lansat, dar s-a generalizat la timpul trecut, a surprins încât m-am uitat încă o dată în dicţionar, fiindcă a fost o mişcare socială în stradă, în pieţe, vizavi de răscoala moţilor sub Horia, Cloşca şi Crişan, a lui Tudor Vladimirescu. Din istoria grănicerilor eram documentat detaliat despre răscoala năsăudenilor în fruntea lor fiind Tănase Todoran, nesupusul a fost tras pe roată şi trei, i-am numit căpitani, au fost spânzuraţi, 15 chinuiţi de moarte. Am identificat groapa comună pe câmpul de la Salva şi pe locul acela, la 3 iunie 1990, am ridicat o troiţă sculptată în paltin de Maxim Dumitraş. În raport cu exemplele de răscoale, ceea ce a fost în decembrie 1989 în ţară arăta o culme a protestului general, o confruntare şi detestare a dictaturii comuniste de către stradă până la sacrificii sângeroase, undele asumate şi cele mai multe întâmplătoare, că se găseau oamenii încă acolo mobilizaţi de mitingul în Bucureşti.

În România atunci a fost lovitură de stat pe deturnarea mobilizaţilor dezorientaţi şi fără tribuni. Schimbul doi din partid a profitat şi a smuls puterea politică şi militară din mâna părinţilor internaţionalişti, începând cu Timişoara. Am văzut efectuarea şi sfârşitul dictaturii în 21 decembrie la Cluj. Noaptea m-am strecurat în Piaţa Unirii şi mă trezesc cu C. Zărnescu după mine, ne apropiem până la vreo 40 de m, chipurile, mergeam acasă; somaţia unui sergent şi la un foc în pustiul străzii am dispărut, într-un coridor la nr. 3. Cadavre multe erau acoperite cu alb pe trotuare şi carosabil către Continental şi Biroul de Voiaj. A doua zi dimineaţa alergam la Filiala Scriitorilor, pe trotuarul Librăriei Universităţii am călcat pe plămâni de om, ocolind ca să pun pantoful pe creierul unui împuşcat poate cu glonţ dum, şi sângele era o baltă îngheţată. Acolo, pe geamul Librăriei, am aprins prima lumânare.

Peste câteva ore, pe treptele Catedralei Ortodoxe am cunoscut-o pe doamna Doina Cornea şi cu mai mulţi am hotărât să mergem vizavi de Episcopie să redactăm o declaraţie în numele revoltaţilor necuprinşi nici de piaţa Avram Iancu (Victoriei atunci). Trecând strada, un aparat de radio dintr-o maşină anunţa fuga, nu abdicarea, salvarea dictatorului Ceauşescu.

Din evenimentele în Bucureşti puse apoi sub sintagma „revoluţia în capitală”, s-a văzut şi reţinut un miting în desfăşurare ordonat de puterea politică ceauşistă, eşuând îndată în dezorganizare provocată de grupul din mijlocul mulţimii. Lumea aceea proletară în gândire şi cu carnete de partid agitând steagurile roşii şi tricolore umplând străzile, scurgându-se spre centru, părea că poate totul mobilizată de lozinci. N-a putut mai nimic, doar să moară strada tânără şi mulţi în uniformă de ostaş. Au putut să scape cei cu automate şi mascaţi. Aceştia au făcut revoluţia într-un pahar de apă rece şi alţii s-au substituit puterii la vârf. Au făcut schimbările de funcţii pe unde au ajuns şi cât au putut şi i-au zis revoluţie şi lor revoluţionari, că era proaspătul schimb doi. Sediile Televiziunii Române şi ale Radioului au fost tranşeele loviturii de stat, cu fire roşii trase de la bătrânul Comitet Central şi Ministerul Securităţii. Îi aud cum dirijau să se retragă armate în cazărmi, apoi cum cereau să vină ajutoare sovietice că forţe necunoscute ocupă Bucureştiul, că la Cluj e ocupat aeroportul şi a fost bombardat de avioane nevăzute, lacurile din munţi sunt infectate… Tudor Brateş transpira de patriotismul nestăpânit apelând să audă şi Tratatul de la Varşovia, să sară în ajutor. Azi el şi alţii la acele mijloace de comunicare în masă o fac sub forma evocărilor a unor zile de eroism ale lor, să se ştie în toată toamna acestei campanii electorale parlamentare, că mult au aşteptat un astfel de eveniment. Cât de învăţaţi oameni mai pot fi foştii securişti, turnători şi acoperiţi de tot felul, că îndată tălmăcesc mesajele, fie şi din exterior!

După vreo doi ani de la acel decembrie şi acel Crăciun roşu de sânge mai mulţi universitari clujeni şi scriitori membri de partid, buni băieţi în trecut şi puţine domnişoare-doamne primesc indemnizaţie de revoluţionari. Între ei este şi amicul Zărnescu. Întrebându-l, confirmă. Repet întrebarea. Îmi şopteşte la ureche o adresă unde să merg şi să mă înscriu, că se dau şi alte drepturi dacă sunt pe listă. Merg. Nu mă ascultă. Să merg a doua zi cu o fotografie. Mi-a luat hârtia cu relatări din noaptea de 21/22 decembrie din piaţa Clujului… Nu am mers a doua zi cu fotografia la Casa Raţiu, că nu eram pe listă şi nu aveam alt nume.

Cuvântul gâlceavă apare ca o caracterizare a ceea ce a fost dintr-o retrospectivă decembristă a luptătorilor contra dictatorului. Cel pe care l-am auzit rostind vocabula „gâlceavă” a fost Mircea Dinescu, nu peiorativ, ci conjunctiv. Şi avea dreptul de participant să se pronunţe la ce a fost atunci şi în prima jumătate a anului 1990.

Teodor Tanco

LĂSAȚI UN MESAJ