O carte de referinţă, „Familia Coposu – între istorie şi memorie”, semnată de Marin Pop

La editura „Caiete Silvane din Zalău” a apărut în acest an jubiliar (100 de ani de la naşterea seniorului, cum i-a spus Petre Ţuţea), o carte consacrată marelui om politic şi familiei acestuia. A fost elaborată de Marin Pop, un harnic truditor în evocarea Partidului Naţional şi Partidului Naţional Ţărănesc şi care anterior a elaborat multe studii despre consăteanul său, Coposu. Această monografie, de 464 de pagini, ne permite să-l cunoaştem pe cel mai important om politic din jumătatea secolului XX şi unul din cei mai însemnaţi din toate timpurile ai istoriei României.

A fost o muncă sisifică să consulte şi să descifreze conţinutul şi semnificaţia a zeci de mii de pagini din dosarele informative „dedicate” lui Coposu, ce se găsesc în arhiva CNSAS, dar autorul, muzeograf la Muzeul de Istorie al judeţului Sălaj, a mai citit sute şi sute de file din Arhivele Naţionale din Cluj şi Zalău, apoi multe periodice şi, în plus, a solicitat interviuri cu persoanele care l-au cunoscut pe Corneliu Coposu şi familia lui. Cele mai important evocări sunt cele ale surorilor Flavia Coposu, căsătorită Bălescu, şi Rodica Coposu, ambele trăind în Bucureşti. Util ar fi fost pentru autor să facă trimitere în carte şi la corespondenţa lui Corneliu Coposu, din care o parte a fost tipărită. Nu mai puţin, documentarea cărţii este copleşitoare, aceasta fiind selectată cu discernământ. Din această cauză, i se spune doctorului Marin Pop că este cel mai mare specialist din România în Coposu. Pentru strădaniile depuse şi rezultatele obţinute în urma investigaţiilor făcute, volumul merită o difuzare cât mai largă pentru a fi cunoscut de cât mai mulţi cititori. De aceea, ar trebui să se organizeze manifestări în care să fie prezentată monografia, măcar în centrele universitare tradiţionale, Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara. Această acţiune este un comandament atât pentru editură, cât şi pentru autor. Cartea nu trebuie să treacă în anonimat şi rutină.

Puiu, cum îi spuneau prietenii lui Corneliu, a fost cel mai ilustru membru al familiei Coposu. A avut ca ascendenţi şapte preoţi pe linie maternă şi alţi trei pe linie paternă, toţi de religie greco-catolică. În privinţa Bisericii Române Unite şi a rolului ei în istoria Transilvaniei, mă delimitez de academicianul Ioan Aurel Pop, un istoric de altfel excelent. Unirea din 1700 nu a dus la emanciparea ţăranilor români de iobăgie, dar de la început i-a ridicat spiritual pe conaţionalii noştri din Ardeal, îndreptându-i cu faţa spre vest. Unirea cu Roma a fost prima integrare relevantă a românilor în spaţiul european. Viaţa familiei Coposu este un exemplu semnificativ pentru ceea ce afirm. Revenind la cartea prezentată, despre aceasta scriu în dublă ipostază. L-am cunoscut pe Coposu şi despre aceste întâlniri am scris în mai multe rânduri, şi apoi, deşi nu sunt specialist, sunt sălăjean, şi unul iubitor de istorie, fiind originar din Bădăcin. Profesorul universitar Vasile Ţârău consemnează în prefaţa cărţii că stilul lui Marin Pop este „pe alocuri baroc”, dar scoate în evidenţă virtuţile acestuia.

Monografia este deosebit de utilă şi pentru că, pe lângă informaţiile oferite despre personajele oferite, înfăţişează cu competenţă şi viaţa politică în decursul a două secole de istorie în care a activat familia Coposu. Este vorba de Imperiul Austro-Ungar, de dramatismul întâmplărilor din anul 1919 pentru protopopul Valentin Coposu, pe care cedarea Ardealului din 1940 l-a alungat în judeţul Alba, unde a încetat din viaţă. A urmat perioada României Mari, puţin peste 20 de ani, una, în general, normală, până la instaurarea dictaturii regale şi perioada postbelică, când Corneliu Coposu a avut un rol important în structurile şi acţiunile PNC, atunci cel mai important partid al ţării. După aceea a urmat cumplita perioadă a universului carceral, cea mai grea fiind aceea petrecută la penitenciarul de la Râmnicu-Sărat. După ieşirea din puşcărie, Coposu a fost trimis în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, judeţul Brăila. Punerea în libertate i-a adus o grea încercare, prin pierderea soţiei, Arlette. Au fost împreună numai cinci ani, din cauza anilor de gulag pe care i-au îndurat, atât soţul, cât şi soţia.

Cartea dr. Marin Pop nu numai infirmă cu probe certe calomnia că omul politic a fost informatorul Securităţii, ci demonstrează convingător că, în pofida anchetelor repetate, percheziţiilor domiciliare, atenţionărilor şi intimidărilor de către organele de represiune, acesta şi-a păstrat constant verticalitatea. În acesta condiţii, în 1987, cu prilejul vizitei lui Jean-Marie Doyer, vicepreşedintele Uniunii Europene la Bucureşti, Corneliu Coposu, în numele PNŢ, aderă la Internaţionala Creştin-Democrată. Apropo de urmărirea lui Coposu, care altfel era prudent, deşi a fost atenţionat de prieteni, nu a acceptat niciodată că este ascultat, deşi locuinţa lui de pe strada Mămulari din Bucureşti era infestată cu tehnică de ascultare a convorbirilor. După ce a ieşit din temniţă, a lucrat pe un şantier de construcţii, de unde, la un moment dat, a fost dat afară, dar a fost reprimit în serviciu, la intervenţiile lui Alexandru Ivasiuc, cu care Coposu s-a aflat în domiciliu obligatoriu. La Rubla, scriitorul „Păsărilor” a dat note informative despre Coposu. După cum se vede, nici informatorii nu pot fi judecaţi exclusiv în negru, deoarece ulterior l-a ajutat.

Coposu a fost pensionat, având la încetarea activităţii un salariu tarifar mai mic de 2800 de lei. Acesta a fost omul pe care nevolnicii de prin anul 1990 îl acuzau că nu a mâncat salam cu soia şi că doreşte să-şi recupereze moşiile pe care nu le-a avut niciodată. Aş mai vrea să subliniez un aspect ce rezultă cu prisosinţă din carte: cel evocat, la serviciu, lucra enorm de mult, până la 14 ore pe zi, iar câteodată leşina de oboseală. Prin această trăsătură s-a manifestat stăruinţa şi seriozitatea în tot ceea ce întreprind a ardelenilor, de altfel o caracteristică şi a tuturor surorilor lui. Viaţa grea dusă nu l-a împiedicat ca, în acelaşi timp, să acţioneze, păstrând vie flacăra speranţei la prieteni şi colegii de partid.

Mulţi au scris despre Coposu, dar nicăieri efortul de investigaţie nu a fost mai amplu dezvoltat, cu deosebită acribie, iar rezultatele obţinute sunt pe măsura muncii depuse. Este păcat că, „preşedintele moral al ţării”, sintagmă frecvent reluată de domnul Marin Pop, spre deosebire de Iuliu Maniu, nu a reuşit să lase urmaşi. Şi acum, câteva observaţii şi sesizarea unor inadvertenţe care vor putea fi amendate cu prilejul unei viitoare ediţii. Astfel, chiar dacă aşa figura în documentele de la Securitate, numele preşedintelui Franţei era Georges Pompidou, şi nu Pampidu, cum este reprodus în carte. Apoi, indicele de nume este evident incomplet.

Mai sunt şi alte inadvertenţe, dar acestea nu sunt semnificative pentru o carte pe care o semnalez Academiei Române pentru a fi premiată. N-ar fi rău şi dacă ar fi tradusă într-o limbă străină de circulaţie universală, deoarece Coposu a fost unul din cei mai mari lideri ai democraţiei creştin-europene, mărturie în acest sens fiind şi aprecierile doamnei Margaret Thatcher. Monografia familiei Coposu este o izbândă a istoriografiei româneşti, pentru care Marin Popa, Editura Caietele Silvane, şi toţi cei care i-au fost de ajutor autorului, merită întreaga gratitudine.

Adrian Man