Blestemul pamantului, o problema eterna (II)

„Blestemul Pământului”, aşa după cum am arătat într-un material anterior, este povestea încercării de redobândire şi reconstituire a dreptului de proprietate de către locuitorii din Şieuţ, asupra unei suprafeţe de teren care a aparţinut strămoşilor lor, încă din secolul al XIX-lea.
Ultima pronunţare a Instanţei, dintr-un şir de astfel de pronunţări pe lângă lege, în ciuda faptului că dreptatea este de partea celor din Şieuţ, este stupefiantă şi de neînţeles. Prin Decizia Civilă nr.442/R/2008, pronunţată în şedinţa publică din 27 noiembrie 2008, se admite recursul declarat de Comisia locală de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Şieu, împotriva Sentinţei Civile nr.1204 din 2 aprilie 2008, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosarul Civil nr.3476/190/20076, pe care o casează în întregime, irevocabil, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Alte drumuri care vor trebui bătute, uşi la care va trebui din nou să se stea la coadă, alţi bani cheltuiţi, timp pierdut pentru redobândirea unui bun, care le-a aparţinut şi pentru care localnicii din Şieuţ au documente care probează acest lucru, încă din secolul al XIX-lea.

Au cumpărat terenul de la Teleky

În data de 22 martie 2000, Judecătoria Bistriţa a emis Sentinţa Civilă nr.1127, în Dosarul Civil, nr.1540 din 2000, prin care s-a acordat personalitate juridică şi a fost înscris în registrul special de la judecătorie, composesoratul „Ioan Florian” din Şieuţ, nr.197. În baza Legii nr.247 din 2005, asociaţia respectivă a cerut reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la un teren în suprafaţă de 12 jugăre, situat în intravilanul localităţii Posmuş, din comuna Şieu, în locul numit "Tonorog" şi înscris în CF nr.112, Posmuş.

Dobândirea terenului respectiv de către şieuţeni are o istorie extrem de interesantă. Aceasta începe undeva în jurul anului 1875, când urmaşii grofului Eduard Teleki din Posmuş, respectiv Geza, Şandor şi Gizela Teleki au hotărât să vândă proprietatea lor de pe teritoriul comunei Posmuş, încheind o înţelegere cu locuitorii saşi de aici. Mai mulţi fruntaşi ai comunităţii din Şieuţ – Ciril Deac, protopop, ulterior vicar în Năsăud, Mărian Cuejdean, Grigore Câmpian şi Istrate Suci – au încheiat o înţelegere cu Ioan Florian Câmpian, preşedinte al Tribunalului din Năsăud, originar din Şieuţ şi Alexandru Bohăţel, căpitanul suprem al districtului Năsăud ca, în baza relaţiilor apropiate pe care le aveau cu familia Teleky din Posmuş, să intervină, iar averea respectivă să o vândă şieuţenilor. Demersurile lor au fost încununate de succes, astfel că la data de 19 aprilie 1875 a fost parafată o înţelegere scrisă, prin care a fost cumpărată de la familia Teleky, contra sumei de 40.000 florini, suprafaţa de 250 de jugăre, "arători", 12 jugăre intravilan (suprafaţa revendicată astăzi) şi 450 jugăre de pădure.

Actul încheiat între cumpărător şi vânzător a fost astfel întocmit şi stabilite condiţii, încât a devenit inatacabil, indiferent de evoluţia lucrurilor ulterior. Într-o formulare juridică a timpului, „nu se putea desface târgul făcut”. Aspect de care nu a ţinut cont instanţa de judecată bistriţeană.

Consemnat în documente

Toate aceste întâmplări, care fac parte din istoria scrisă a Şieuţului, au fost consemnate într-un document intitulat „Schiţă istorică asupra aşa numitului Domeniu de la Posmuş, proprietate a composesorilor din Şieuţ-1875”, document păstrat cu sfinţenie până astăzi, întocmit de preotul protopop Ioan Mihăilaş.
Târgul încheiat la Năsăud a fost adus la cunoştinţa comunităţii din Şieuţ în zilele de 10 şi 11 octombrie 1875, când a fost convocată o adunare generală, care a iniţiat o lege privind modul de cumpărare, folosire şi plată a moşiei cumpărate.
Adunarea obştească a validat târgul încheiat şi a aprobat obţinerea unui împrumut de 10.000 de florini de la Banca Albina, în baza subscrierilor lui Ioan Florian Câmpian, Alexandru Bohăţel şi Ciril Deac. La această sumă de bani, apreciabilă la vremea respectivă, s-au mai adăugat 10.000 florini împrumutaţi de la „fondul pentru stipendii”, a Regimentului Grăniceresc cu sediul în Năsăud, având aprobarea „înaltului ministru pentru Culte” şi încă 20.000 florini, plătiţi în părţi egale de fiecare composesor în parte. Tot acest târg este consemnat într-un document în limba maghiară, ulterior tradus şi în limba română, din care rezultă că posesori iniţiali, contele Edmund Teleky, soţia Matilda Haller şi Andor Teleky, soţia Anna Csereny, trecuţi în „foaia de avere”, „vând domeniul de la Posmuş, comunităţii composesorilor, foşti urberiali, din comuna Şieuţ", aspect consemnat în „foaia de proprietari”.

Pentru redobândirea acestei proprietăţi în zilele noastre, după circa 150 de ani de la târgul încheiat cu familia grofului Teleky, urmaşii Composesoratului „Ioan Florian”, conform legilor în vigoare din România de astăzi, au depus o cerere care este înregistrată la Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Şieu, de care aparţine satul Posmuş, unde este dispusă proprietatea revendicată.

Interesele locale au încurcat iţele

Aşa cum era de aşteptat, dat fiind anumite interese locale, printre care şi ale fostului primar din Şieu, cererea a fost respinsă. Ca urmare a fost depusă o contestaţie, care l-a rândul ei a fost respinsă în cel mai pur stil comunist de Comisia Judeţeană Bistriţa-Năsăud. Fostul prefect Ioan Szilagyi, altminteri un om corect, a fost cel care a semnat „ca primarul”. Răspunsul primit de şieuţeni a fost lipsit de orice logică şi absolut halucinant. „Din adresa nr. C/223 a Arhivelor Naţionale – Direcţia Judeţeană Bistriţa-Năsăud, rezultă că această instituţie nu deţine documente din care să rezulte că în perioada 1945-1949 a existat forma iniţială de composesorat de păşune pe raza comunei Şieuţ care să deţină proprietăţi pe raza localităţii Posmuş”, se specifică în motivarea refuzului fostului prefect Szilagyi, de a face dreptate şieuţenilor în acest caz. Era normal să nu fie în perioada respectivă, 1945-1949, forma de organizare numită composesorat, deoarece fusese desfiinţată de regimul comunist care se instaurase în acei ani. Existenţa composesoratului şi faptul că acesta a deţinut de drept terenul pe care îl solicită, este dovedit din existenţa altor documente. CF 112 Posmuş indică, negru pe alb, că suprafaţa solicitată a aparţinut şi a fost în proprietatea „comunităţii composesorilor, foşti urberiali din comuna Şieuţ”. Alte documente care dovedesc indubitabil dreptul de proprietate a celor din Şieuţ, sunt "Schiţa istorice asupra aşa numitului domeniu de la Posmuş, proprietate a composesorilor din Şieuţ, precum şi o "Foaie de recunoscinţă" composesorală în care sunt trecuţi nominal toţi membrii composesoratului, precum şi persoanele la care s-au transferat ulterior drepturile indivize asupra averii composesoratului.
Faptul că, Composesoratul „Ioan Florian” a deţinut şi a folosit terenul din intravilanul localităţii Posmuş, în locul numit „Tonorog”, este dovedit şi dintr-o consemnare olografă din „Ziarul pentru încasări zilnice al composesoratului Şieuţ pe anul 1937” la capitolul „Încasări zilnice de la composesorat pe anii 1937-1940”. În aceste documente se consemnează negru pe alb că „iarba din Tonorg” s-a vândut şi s-au încasat diverse sume de bani, etc.

Cazul, trimis spre rejudecare

După cum se spune, Justiţia este oarbă, în sensul de a dovedi imparţialitate, dar în acest caz Justiţia bistriţeană a fost la propriu legată la ochi.

Este mai mult decât evident, şi acest lucru este dovedit cu documente în regulă, că membrii Composesoratului „Ioan Florian” Şieuţ, sunt urmaşii de drept, a membrilor fostului Composesorat „Ioan Florian”, înfiinţat în 1880 şi înscrişi în „Foaia de recunoscinţă composesorală”. Conform Aşezământului (Statului) Composesoratului „Ioan Florian”, reînfiinţat şi autentificat în anul 2000, iniţiativa constituirii Composesoratului Urbarial aparţine moştenitorilor legali ai membrilor composesoratului iniţial, înfiinţat în 1880. Pentru orice absolvent de drept, în primul an de practică, este mai mult decât evident că membrii actualului composesorat „Ioan Florian”, sunt moştenitorii persoanelor înscrise în „Foaia de recunoscinţă composesorală” şi succesori în drepturi, fapt care atestă calitatea de membru al fostului composesorat. Mai mult, adversarul celor din Şieuţ, Comisia Locală Şieu, a recunoscut calitatea de proprietari ai urmaşilor foştilor composesori asupra terenurilor ce au constituit averea fostului composesorat „Ioan Florian”.

Lucrurile păreau clare şi locuitorii din Şieuţ sperau că vor intra în posesia terenurilor care le-au aparţinut strămoşilor lor. Prima instanţă, Judecătoria Bistriţa, a dat câştig de cauză şieuţenilor şi părea că dreptatea în sfârşit s-a instaurat. Dar, lovitură de teatru, instanţa superioară, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, infirmă realitatea de fapt şi dispune revenirea din punctul din care s-a plecat, adică rejudecarea întregii cauze de către aceeaşi instanţă de fond.
Instanţa Tribunalului Bistriţa-Năsăud, în Decizia Civilă nr.442 din 2008, motivează hotărârea prin faptul că instanţa inferioară, Judecătoria Bistriţa, şi-a motivat sentinţa numai pe actele depuse de petent, fără a mai administra şi alte probe şi, din această cauză, a pronunţat o soluţie nelegală, fără a cerceta fondul cauzei. Ce alte probe trebuiau administrate când cei din Şieuţ şi-au demonstrat negru pe alb dreptul lor de proprietate asupra terenului revendicat? Este de neînţeles faptul că Tribunalul Bistriţa-Năsăud spune că aspectele invocate de Comisia Locală Şieuţ, impun administrarea unui probatoriu complex ce nu poate fi făcut în instanţa de recurs.

Se cer noi probe

Ca urmare, este nevoie de rejudecarea cauzei, unde urmează a se administra noi probe. Printre probele invocate de Tribunal, care urmează a fi administrate, se invocă expertiza topografică pentru „a verifica susţinerile şi apărările părţilor” şi „calitatea membrilor composesoratului «Ioan Florian», de composesori sau moştenitori ai foştilor composesori”, solicitând în acest sens ”depunerea de acte de stare civilă, precum şi alte acte care să facă dovada că sunt moştenitorii foştilor composesori”. Este un adevărat exces de zel, pe care îl invocă Tribunalul, deoarece potrivit art.26 din Legea 1 din 2000, titularul cererii de reconstituire este comisia ad-hoc sau reprezentantul legal al acesteia. Tribunalul spune că această calitate nu este sinonimă cu calitatea de titular al dreptului de proprietate reconstituit, această calitate de persoane îndreptăţite în sensul legii, având-o persoanele fizice, composesori sau moştenitori ai acestora şi nu persoana juridică în sine. Acest lucru, cei din Şieuţ l-au demonstrat prin Statutul Composesoratului „Ioan Florian”, autentificat sub nr. 947 din 2000, care spune că iniţiativa constituirii Composesoratului Urbarial aparţine moştenitorilor legali ai membrilor composesoratului iniţial, înfiinţat în 1880.
Instanţa a mai decis că la rejudecarea cauzei se impune verificarea imobilului în litigiu, dacă acesta nu a făcut obiectul unor alte reconstituiri şi eliberări de drepturi de proprietate în favoarea altor persoane, situaţie în care reconstituirea nu mai este posibilă a se face pe vechiul amplasament.

De fapt, cei din Şieuţ au specificat în plângerea înaintată iniţial că în situaţia în care reconstituirea nu mai este posibilă pe vechiul amplasament, solicită reconstituirea pe un alt amplasament.
Încurcate şi ciudate în acelaşi timp sunt căile Justiţiei. Deşi lucrurile sunt mai mult decât clare şi evidente, după circa trei ani de eforturi şi cheltuieli apreciabile, în viziunea unor judecători, lucrurile sunt aduse înapoi în punctul de unde au plecat, anul 2007. Dosarul este casat în întregime, irevocabil, şi trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Alţi bani, altă distracţie.

Zaharia Cotoc