La 5 februarie 2012 se implinesc 59 de ani de la incetarea din viata a lui Iuliu Maniu. Il consider cel mai important om politic al Ardealului, daca exclud din aceasta evaluare si pe unchiul sau, Simion Barnutiu. Se poate discuta exactitatea acestei judecati de valoare, dar m-am gandit ca Barnutiu, cel din Bocsa Romana, judetul Salaj, are si o opera stiintifica remarcabila, din care o parte nu este tiparita nici acum, de atata amar de vreme. Dar nu despre Barnutiu, cel de la Blaj, Sibiu, Iasi si din totdeauna vreau sa scriu, ci despre Iuliu Maniu.
In perioada interbelica s-a spus si s-a repetat, uneori pana la satietate, ca in biblioteca acestuia se gaseau doua carti: Biblia si Mersul Trenurilor. De ultima cu siguranta a avut nevoie deoarece nu a avut niciodata autoturism, traia modest si era in permanenta chirias cand se gasea la Bucuresti. Aceasta afirmatie, daca este preluata fara comentarii, pe langa faptul ca este simplificatoare in caracterizarea unei personalitati de exceptie apare si neadevarata. Cauta sa sugereze ca orizontul de cultura al celui mai cinstit barbat de stat din intreaga istorie a Romaniei, era unul limitat.
Se stie ca Iuliu Maniu a facut studii stralucite de drept la Budapesta si Viena, ca a fost jurisconsultul Mitropoliei Greco-catolice, (am avut prilejul sa vad acte avocatiale semnate de acesta si purtand stampila cabinetului sau de avocatura la domnul Oarga, reputat economist, ce si-a inceput cariera profesionala la Banca Albina), dar a fost si membru al Academiei Romane.
Unchiul meu, Marian Man, impreuna cu un prieten numit Stefan, ulterior preot, i-a aranjat biblioteca din Badacin in vara anului 1940, cand presiunea asupra tarii ca sa cedeze Ardealul era foarte intensa, atat din partea Ungariei, cat si din partea Germaniei si a Italiei. In urma sortarii cartilor, cele mai importante au fost transportate la Blaj si depuse la Mitropolie. Celelalte, pe care le-a considerat mai putin importante, au ramas in Badacin, din casa din Dealul Tarinii, si aceeasi soarta au avut-o decoratiile interne si externe pe care le-a primit in decursul carierei politice. Mi s-a spus ca avea in biblioteca volumele de versuri ale lui George Cosbuc cu dedicatia autorului. De asemenea, poseda toate romanele lui Liviu Rebreanu, alt ardelean de aceeasi confesiune cu Maniu. „Craisorul Horea” are pe prima pagina mentiunea tiparita ca romanul este dedicat omului politic din Badacin. In aceasta ordine de idei, cred ca ar trebui consemnat ca fiica lui Fany Rebreanu, Puia, cand s-a casatorit, i-a avut ca nasi pe Maniu si pe vaduva lui George Cosbuc. Fotografia de la nunta a reprodus-o profesorul Mircea Zaciu in volumul dedicat lui Rebreanu, publicat la Dacia. (Totusi, ce carti bune si adevarate au aparut si in perioada comunista).
Intr-o vacanta, pe la sfarsitul anilor ’40, am urcat in podul casei bunicii din Badacin, Teresia, in care am gasit o parte din biblioteca rudei noastre mai indepartate. Nu stiu cum a ajuns acolo, poate i-a fost data unchiului meu cu prilejul aranjarii bibliotecii, dar el nu mai este in viata pentru a-mi confirma aceasta supozitie.
Continutul a ceea ce s-a depozitat acolo era periculos pentru acele vremuri, deoarece provenea de la o persoana condamnata politic la inchisoare pe viata. Mai retin, ca acolo am vazut memoriile Reginei Maria, ale Generalului Averescu, si m-a surprins ca intre ele se aflau si carti ale lui Vasile Conta, filosof din secolul 19, materialist si ateu. Iuliu Maniu era credincios practicant dar a considerat necesar sa le cunoasca si pe acestea. Mai erau multe, multe exemplare din cuvantarea acestuia in Consiliul de Coroana din august 1940, cand s-a opus ferm dictatului de la Viena, asumandu-si riscul ca daca s-ar fi acceptat o astfel de pozitie se puteau declansa ostilitati din trei parti, adica din Vest cu maghiarii, in sud cu Bulgaria, si la Est cu Rusia, care probabil nu s-ar fi multumit cu Basarabia si cu Bucovina de Nord, ce erau deja pierdute fara sa se traga un foc de arma. Tot in acel loc mai erau multe ziare. Intr-unul, cred ca in jurnalul Patria din Cluj, se consemna o vizita a unor tineri taranisti la Badacin. Aceasta a avut loc prin 1935 sau 1936, cand presedintele PNT-ului era Ion Mihalache. Tinerii militanti ii cereau liderului istoric sa se implice mai mult in politica, fiind profund nemultumiti atat de camarila regala, cat si de conducerea ezitanta a fruntasului taranist din Topoloveni. In delegatie se gasea si profesorul Nicolae Ghetie, care atunci preda germana la liceu Gheorghe Sincai din Baia Mare. Impreuna cu verisoara Lia am luat ziarul si i l-am adus la scoala, unde i l-am predat cu discretia cuvenita. Acesta s-a aratat foarte speriat, gandindu-se la consecinte, dar ne-a multumit, deoarece i-am reamintit tineretea lui militanta.
In 1946, tot unchiul Marian, cel cu biblioteca si fratele tatei, l-a vizitat pe Maniu la Bucuresti. I-a vazut pe noptiera nu Mersul Trenurilor, ci „Cursul scurt de istorie al Partidului Comunist (bolsevic)”, intr-o editie din limba germana. Trebuie sa-ti cunosti adversarul politic pentru a-l putea combate. Multe carti au fost ingropate la Badacin, imediat dupa arestarea lui, dar intrucat nu a fost protejate asa de bine ca manuscrisele lui Hudita, pe care profesorul Lucian Boia nu le iubeste prea mult, dar care ne sunt extrem de necesare, volumele ingropate au putrezit, si de aceea nu cred ca mai are cineva macar o parte din biblioteca lui Iuliu Maniu.
Ceva tot s-a pastrat de la Maniu. Un tablou din lemn cu intarsii, pe care l-a primit tata de la sora lui Maniu, care era calugarita franciscana. Acesta l-a dus la Baia Mare, atunci cand a fost nevoit sa plece din localitatea lui natala. A fost ascuns sub o grinda si nu s-a deteriorat prea mult. Cand a aparut cartea lui A. Simion despre 23 august, in care s-a reprodus fotografia lui Iuliu Maniu, impreuna cu cele ale lui Dinu Bratianu, Titel Petrescu si Lucretiu Patrascanu, parintele meu a dat jos tabloul din pod, l-a pus in camera, desi nu iesisem din perioada comunista. Acum acesta se gaseste in sufrageria lui Liviu Man, nepotul parintelui Simion.
Maniu nu stiu sa fi scris multe carti. Un volum, avandu-l autor, despre evenimentele anilor 1918-1919, l-a vazut fisat la Academia „Stefan Gheorghiu” din Bucuresti, dar nu am putut sa-l consult deoarece se gasea la fondul documentar, deci imi trebuia o aprobare speciala. Iuliu Maniu a lasat insa o uriasa mostenire spirituala de care ar trebui sa ne amintim macar la aniversari si comemorari. Si-a intemeiat viata pe principiile moralei crestine si nu a abandonat nicicand valorile democratiei intr-o perioada plina de derapaje. Poate de aceea a trecut la Dumnezeu in penitenciarul Sighetu Marmatiei, dandu-si sufletul ca un mucenic. Evocatoare sunt, in acest sens, marturiile lui N. Carandino, consemnate in cartea „Zile negre, zile albe”. Marele ziarist i-a fost coleg de celula.
A lasat insa si o mostenire materiala, modesta de altfel: o casa si un teren agricol nu prea mare, deoarece nu a intrat sub incidenta reformei agrare din 1945. Imobilele le-a testat episcopiei Greco-catolice din Oradea, care ar trebui sa primeasca fonduri pentru reconditionarea cladirii, monument istoric, inainte de a se deteriora iremediabil. O alta marturie este si tabloul mentionat mai inainte, care este cel mai pretios odor al familiei noastre. Anul viitor, cand se vor comemora 60 de ani de la moartea lui, sugerez Institutului de istorie George Baritiu din Cluj si Bibliotecii filialei Academiei Romane sa organizeze o expozitie consacrata nepotului lui Simion Barnutiu. Acolo, tablou, ce s-a gasit candva in locuinta disparutului, l-ar putea vedea toti cei interesati. Mai sugerez Primariei din Cluj sa aseze o placa comemorativa pe locuinta familiei Boila de pe strada Cardinal Iuliu Hossu nr.1, fosta Baita, unde Maniu tragea de cate ori venea la Cluj, in drumul spre Badacin, pe care l-a iubit atat de mult.
Adrian Man
26.01.2012
