Este o exprimare deschisă, de mult ştiută ca o ameninţare, că vor fi stabilite mai multe viteze pentru statele unionale primite pe parcursul anilor după înfiinţarea acestei forme asociative. Mai mult e formulă de producţie şi valorificare decât de organizare statală. Fiindcă şi statele occidentale fondatoare a UE nu au viteze egale de dezvoltare economică, în esenţa despre acesta e vorba. Doar nu a mers şi nu merge Portugalia, de exemplu, în aceeaşi viteză cu Germania. Prima nici cu aceeaşi viteză a vecinei sale Spania. Două din 12 nu cred să fie la acelaşi nivel de creştere a productivităţii muncii. Dar nici Germania nu are ritmul constant al creşterii altor state şi economii din lume. Bagă spaima cu puterea ei procentuală şi valorică doar în Europa asociată şi mai ales a statelor şi mai periferice şi departe geografic. Argumente şi dovezi sunt destule şi la îndemâna comparaţiei cititorilor de ziare. Că nu la rău pleacă nemţilor doctori, asistenţi, chimişti, IT-işti, specialişti etc., ci la mai bine, cu popas în statele nord-americane şi gând să ajungă în depărtata Australie, inclusiv Oceania. Astfel se eliberează şi la ei mâna de lucru superior calificată; nu îşi închipuie nimeni şi nu judecă pe occidentali pentru lipsă de universităţi sau insuficiente. Acolo se specializează şi prin supercalificări în raport cu necesităţile reale naţionale sau statale. La noi, pe timpuri, 3 facultăţi de medicină, 3 de drept, 2 de finanţe-bănci etc. erau suficiente dezvoltării sociale de atunci. În perioada postdecembristă s-a ajuns la peste 20 de facultăţi de medicină, nu sporeau nici grădiniţele în aşa ritm. Era şi este de unde să plece, ca şi din alte facultăţi.
Privind problemele de pe ordinea de zi UE, spun cu bucurie că românii, în prezent, şi le asumă în cel mai înalt grad. Documentele publicate arată, la 10 ani de la aderare, că încrederea românilor în UE continuă să fie ridicată, 52% faţă de 36% media europeană. Şi tot la zi sunt şi obligaţiile pe linie militară. Studiile care se întreprind din 1972 pentru constatarea solidarităţii şi încrederii oamenilor pe continentul lor se numesc generic Eurobarometru în care România s-a regăsit întotdeauna printre cele cu procentajul cel mai mare. De aceea, pe noi, ca stat independent să ne bucure dezbaterea celor 27 pe tema vitezelor, să o cerem nu cu 2, să fie sau cu 5 cum se propune mai recent, inclusiv a cercurilor concentrice după dezvoltarea cea mai ridicată economic. Să se facă cu 27 de viteze, sau cercuri, dar încadrarea să o impună punctajul total din toate domeniile vieţii unei societăţi şi stat european în deceniul 2 al secolului XXI. Nu ne putem situa ultimele două-trei având în vedere domeniul militar, fiind între primele 5 din NATO, cât şi sporirea producţiei, puterea ei de adaptare europeană, domeniul sportiv cu vârfuri mondiale şi nu la o unică disciplină. Politica postdecembristă este performantă în plan extern. Parteneriatul nostru militar cu America se situează în istoria relaţiilor pozitive străine. Ca şi condamnarea comunismului şi abolirea la nivel de Parlament bicameral sub semnătura amalgamatului Băsescu fac din el, deschizând recent şi trimiteri la punctul Zero al politicii interne, cerând înfăptuirea punctului 8 din Declaraţia de la Timişoara din 1989, personalitate istorică. Nu mai contează, după acestea, derapajele lui cotidiene uluitoare. El a fost şi pare a fi răul necesar al tranziţiei. Aleatorie este, în această perioadă, întreaga politică internă. Exemple sunt partidele politice care se zbat în mocirla trecutului. Nu au doctrine pe ceea ce poartă numele, nu au programe, nu au stabilitate şi nu au un picur de moralitate kantiană. La nevoie o invocă pe cea creştină, pe care nu o trăiesc. Exemplu e corupţia generalizată bazată pe primari, boltită cu miniştri şi aurită cu parlamentari. Sub construcţia aceasta e tot comunism şi securism, umplute toate nişele cu sutele de mii de turnători, de la Academie până în primărie, de la judecători până la spoliatori travestiţi, azi dezvăluiţi informatori şi până la seniorii comunişti albiţi de mandate… Se mândreşte partidul la guvernare cu un primar fără întrerupere de sub regimul Ceauşescu. Mai poate fi capăt de democraţie politica mandatelor nelimitate? De aceea ţara nu-i a cetăţenilor. Cunosc feuda unui primar numai în al 6-lea mandat, din care se va pensiona. El şi familia, cu rudele, au ras totul din comună şi au ucis opoziţia. Cu popa au vândut şi locurile de mormânt din cimitir.
De la Punctul 8 plecând se poate începe adevărata democraţie; cerinţa aceasta o aclamă astăzi strada şi pentru a cărei înfăptuire se semnează liste în zilele de protest în ţară.
Libertatea noastră cea de toate zilele, prin astfel de restrângeri şi istorii, trece şi se resimt reverberaţiile stagnării.
Teodor Tanco
